“Ah! Dacă proprietarii ar vrea, ţara asta ar putea deveni un paradis!”

Baronul Laveleye. Voiaj în România (8)
Impresii de călătorie, crochiuri sentimentale, amintiri despre oameni şi locuri, care denotă marele interes pe care l-a purtat României baronul belgian Emile de Laveleye. Paginile sale de memorialistică – traduse azi pentru prima dată în limba română – sunt utile şi în plan istoric. Le-am extras din cartea sa “La Peninsule des Balkans”, publicată în 1888, în urma voiajului întreprins în Europa orientală.    
__________________________

În agricultura din România se practică sistemul spaniol "mesta" (asociere a păstorilor de animale de transhumanţă), la fel ca în unele regiuni din Italia meridională. Păstorii îşi urcă turmele în Carpaţi, pe timpul verii, pentru a le hrăni cu iarbă grasă de munte şi apoi le coboară la câmpie, la iernat. "Ţînţarii" (aromânii) macedoneni vin până aici ca să cumpere animale cu coarne mici; ei le îngraşă pe păşunile mereu inundate din lunca Dunării, apoi le taie, le usucă carnea şi o fac pastramă. Peştele uscat de Dunăre şi pastrama, împreună cu fiertura de porumb numită mămăligă sunt printre mâncărurile de bază ale românilor.
Cât priveşte unii pomi fructiferi, dudul este rezistent la temperaturile joase ale iernii şi permite cultura viermilor de mătase. Tradiţia aceasta datează de pe timpul când soţiile boierilor se îmbrăcau în haine de mătase. La un moment dat, România chiar exporta preţioasa sămânţă de viermi de mătase în Occident dar, din cauza numeroaselor falsificări, a devenit imposibilă vânzarea ei, mai ales atunci când concurenţa japoneză a determinat scăderea preţului.

Grâul şi preţul lui
Cu preţul grâului între 18-20 franci/chintal, ce venit poate da, aici, pământul prost cultivat? Diferenţa dintre preţul la producător şi cel de piaţă e considerabilă, nu doar din cauza cheltuielilor de transport - 20-30 franci/tonă, de la Brăila la Londra sau la Le Hâvre şi doar de 10 sau 5 franci de la New York până la aceleaşi porturi - dar şi din cauza adausurilor operate de intermediari, fermieri, neguţători, speculanţi. Dacă România nu-şi ameliorează calitatea grâului, concurenţa americană nu-i va permite să ajungă la porţile Occidentului.
Vizitând câteva mari ferme exploatate în regie, cum e cea din Mărăşesti, care aparţine lui Negroponte, vedem toate aceste pământuri binecuvântate care ar putea să dea o mulţime de produse vegetale şi animaliere: grâu splendid, oi de rasă englezească, la fel de grase şi de frumoase ca în patria lor-mamă, cai ungureşti, fructe din tot felul de soiuri.
Ah! Dacă proprietarii ar vrea, ţara asta ar putea deveni un paradis!
Există, însă, un obstacol teribil: absenteismul, flagel mai rău şi decât dominaţia turcească. Din nefericire, el nu prea poate fi explicat pentru că, trebuie să mărturisim, ţara a ajuns de nelocuit pentru un om cultivat. Nimic mai trist decât această câmpie întinsă de grâu din sudul României. Fără verdeaţă, fără preerie, fără copaci; vara, devine e o stepă taiată de drumuri prăfuite, îngălbenită de nori de de praf ridicaţi de cea mai mică pală de vânt sau de caii de la trăsură; iarna, dispare sub troienele nesfârşite.
Satele de câmpie fac tuturor inima amară: economiştilor, filantropilor, artiştilor... Economiştii văd că lucrurile stau pe loc şi n-au de ce să se aştepte la recolte bogate; ei nu văd nici un capital acumulat, nici o rezervă de materii prime, nici o clădire de exploatare, ci doar câteva unelte de arat şi acelea de proastă calitate. Filantropii văd casele ţărăneşti care oferă imaginea completă a sărăciei lucii, consecinţă a unei aserviri ereditare şi a unei exploatări fără limite a săracului de către bogat.

Casele ţăranilor români
Casele acestea sunt făcute din lut cu împletitură de nuiele; adesea, ele sunt îngropate pe jumătate în pământ, pentru mai multă căldură, iarna şi răcoare, vara. După ce a fost săpată fundaţia casei, înăuntru se aprinde un foc de paie; argila dinăuntru se coace pe jumătate, ca o cărămidă, şi devine tare şi uscată, pe dinăuntru. Această groapă e acoperită cu o şarpantă uşoară din paie sau din trestie. Înăuntru, foarte puţin mobilier: câteva scaune de bucătărie, dar şi, întotdeauna, o ladă pentru straiele de sărbătoare. Casele n-au, în general, sobă; fumul iese cum poate, prin crăpăturile acoperişului; s-ar spune că e sănătos; pentru că fumul ar trebui să aibă calităţi antiseptice, astfel încât carnea afumată să ţină cât mai mult timp. În orice caz, fumul alungă, măcar, ţânţarii, ceea ce, în esenţă, e un lucru bun.
În concluzie, casele nu au nici o facilitate şi niciun confort; colibele negrilor din Africa centrală sunt făcute mai bine şi satisfac mai mult nevoile de trai. Iată unde au ajuns descendenţii colonilor lui Traian care vorbesc limba poporului-rege şi care, de 1700 de ani, cultivă, fără odihnă, acest pământ - cel mai fertil din lume! Ochiul artistului se întristează şi el, fiindcă aspectul campiilor şi al satelor exprimă o disarmonie dezolantă. Într-adevăr: mai puţin în zonele cultivate cu grâu, solul e gălbui iar locuinţele din lut şi trestie au aceeaşi culoare ternă şi tristă. Adesea, pentru a proteja faţada caselor de arşiţă, oamenii înşiră, pe bulumaci, crengi cu frunze uscate. Nici o culoare veselă ori strălucitoare.
Doar în câmpiile Castiliei am mai văzut un peisaj aşa dezolant. Şi atunci, cum să se stabilească un proprietar în aceste locuri unde nu află nici umbră, nici apă, nici un peisaj agreabil, nici societate, nici vreo ocupaţie de orice fel, locuri în care pământul e exploatat de ţărani în modul cel mai sumar şi mai uniform!? Aidoma seniorilor din Italia meridională şi din Sicilia, proprietarul român se refugiază la oraş, in staţiunile balneare sau în cazinouri. Românul mai răsărit, ca şi strămoşul său, romanul sau ca şi majoritatea popoarelor greco-latine, preferă viaţa citadină.
Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
Continuare în numărul viitor
______________________________________________

Ulysse Negroponte
Mare latifundiar de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul secolului XX, George Ulysse Negroponte se mândrea cu strămoşii lui greci şi cu abilităţile lui de a face bani. El se află în spatele dezvoltării industriale a urbei Mărăşeştilor – cu mult înainte ca aceasta să intre pe harta eroică a istoriei românilor. În 1898, el înfiinţează fabrica de zahăr din localitate (unde va prelucra “căpăţânile” de sfeclă de zahăr cultivate pe întinsele sale suprafeţe agricole). La vremea respectivă, contruirea şi dotarea fabricii l-a costat aproape 3 milioane de lei – sumă imensă, în epocă! – şi a oferit peste 500 de locuri de muncă. Asta doar în fabrică... pentru că trebuie să amintim că investiţiile nu s-au limitat la atât. Construieşte o a doua fabrică, de parchete, iar pentru a facilita accesul la ea, se implică în amenajarea liniei de cale ferată îngustă Mărăşeşti-Soveja-Tulnici (94 km), consturită un deceniu mai târziu. Aşa, putea mai lesne aproviziona cu masă lemnoasă fabrica, dar şi putea trimite produsul finit către porturile de unde pleca... în Europa. În timp, familia Negroponte va mai da în folosinţă aici o fabrică de sticlă şi una de produse chimice. Popularitatea de care se bucura Ulysse Negroponte în rândul oamenilor politici ai vremii, şi chiar dinaintea Principelui Moştenitor Ferdinand, se leagă de faimoasele partide de vânătoare pe care le organiza. (Tudor Cireş)