Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Proiectul tău este să mergi chiar acum în pădure, să stai trei ore pe întuneric, să nu aprinzi lanterna decât dacă e urgent şi apoi să te întorci”, îi spuse maestrul Ovidiu Coşbuc „ucenicului” Cristi. Cel mai tânăr învăţăcel la cursurile lui de supravieţuire pentru dezastrele planetare numite „Apocalipsa 21 decembrie 2012”.
„Poftim, ia trusa mea de supravieţuire cu tine în pădure, în caz de pericol”, adaugă celălalt profesor, Relu Peştean. Misiunea lor este să pregătească oamenii să reziste fizic şi psihic la şocurile prin care - spun unii - ar trece omenirea odată cu megafurtunile solare de la anul. Adică, inundaţii, cutremure, erupţii vulcanice, conflicte armate, foamete, secetă. Toate, cauzate de catastrofe naturale, dar şi de o posibilă pană globală de curent electric ce ar paraliza întreaga viaţă pe Terra.
Şi, de la o vreme, speriaţi de aceste teorii sau doar curioşi, tot mai mulţi români bat la poarta lui Ovidiu Coşbuc, să înveţe tehnici de supravieţuire. Iniţial îi atrage CV-ul său: strănepot al poetului George Coşbuc, şaman, profesor universitar, fost preot la Vatican, explorator şi pasionat de culturi ancestrale. Iar după ce-l cunosc, îi atrage felul lui de a fi – căci e omul naturii, zdravăn şi voinic, călit să umble prin junglă, să sfideze orice primejdie, orice temperatură. Un personaj discret, retras în vârf de deal, ce umblă desculţ si doarme direct pe pământ sub cerul liber, lângă foc. Şi exact aşa îi invaţă şi pe cursanţii lui să trăiască, desculţi şi să doarmă pe paie, sub cerul liber, chiar şi la câteva grade Celsius. Numai astfel, le spune, se pot conecta cu natura şi vor reuşi să iasă cu bine din focul crizelor ce vor zgudui lumea după 2012.
Lecţia dură a supravieţuirii: noaptea în pădure, fără lumină şi fără mâncare
Tocmai de asta l-a căutat şi Cristi, să-l înveţe arta supravieţuirii. Este doar un puşti firav de liceu, dar vrea să fie pregătit de pe acum pentru schimbările planetare de după 2012.
Era nouă seara şi coborâse o beznă adâncă pe dealurile sălbatice ale localităţii Brad din Hunedoara, când Ovidiu Cosbuc tocmai îl trimisese în pădure. Iar Cristi işi calculase că va trebui să rămână în hăţişuri exact până la miezul nopţii. Acolo spera să-şi primească botezul lui de iniţiat într-ale supravieţuirii. Trei ore le-a petrecut singur langă un copac, în beznă, fără frică. În trusa de supravieţuire avea amnar pentru aprins focul, dar n-a vrut să încalce regulile lui Ovidiu Cosbuc. A stat aşa, numărând stelele şi amintindu-şi scene din prima lui noapte de supravieţuire în pădure: dormise atunci chiar la rădăcina unui copac. Ceilalţi colegi erau la 30 de metri de el, fiecare sub copacul lui, cu trusa lui de supravieţuire. N-aveau mâncare şi apă. Aşa că au mâncat râme, furnici, rădăcini şi ierburi. Dar au plecat acasă convinşi de câteva lucruri: dacă foametea va lovi lumea, ei vor putea trăi şi fără supermarket. Dacă furtunile solare vor tăia curentul electric pe glob, ei vor trăi bine şi în bezna.
După cele trei ore stabilite de Ovidiu Coşbuc, Cristi a coborât înapoi în tabară. S-a aşezat sfios lângă foc, alături de ceilalţi, fără un cuvânt. Era linişte, cu mult trecut de miezul nopţii. ”Unde e casa ta?”, l-a întrebat din senin Ovidiu Cosbuc. „Peste tot”, i-a răspuns Cristi. „Ce posezi tu, de fapt?”, a continuat. „Nimic”. Şi maestrul lui, în sfârşit, a zâmbit: într-o singură seară, elevul Cristi învăţase cea mai importantă şi mai complexă lecţie a supravieţuirii. Aceea pe care omenirea, crede el, va fi obligată să o înveţe în anii ce vor veni cu preţul a multe pierderi, cu suferinţă şi, pe alocuri, cu sânge.
Mersul pe jar: cum zdrobeşti 600 de grade sub tălpile goale
A doua zi dis-de-dimineaţă, cursanţii de la Brad au sărit din paturile lor de paie de sub cerul liber şi au început pregătirile pentru marele record al vieţii lor: mersul pe jar la 600 de grade, cu picioarele goale. Spera ca experienţă îi va căli şi îi va face suficient de tari şi de curajoşi cât să reziste oricărei crize planetare de după 2012, oricât de puternică ar fi ea. Sunt speriaţi, dar curioşi, mai ales după ce au aflat că ritualul ăsta îl făceau şi dacii. Iar ei sunt convinşi că mersul pe jar îi va uni, cumva, cu spiritul dacilor. Şi de acolo, din lumea lui, Zamolxe îi va proteja pe fiecare în parte, oricare le va fi destinul după 2012.
“Bun, acum să ne pregătim corpul ca pentru o situaţie în care trebuie să se lupte cu un virus. Şi îi spunem timusului: vezi că picioarele vor trece pe jar încins şi fii atent ce faci că tălpile au nevoie de protecţie. Şi acum, hai să vorbim cu piciorul nostru, căci îl aşteaptă o situaţie de război”, le spune Ovidiu Coşbuc. Şi, văzându-i atat de speriati, zâmbeşte: “Nimeni nu se va arde, dar o să primiţi o împunsătură ca de ac. Este ca reflexoterapia, aceea vă va arăta unde se află organul vostru slăbit, iar jarul va by pasa ca să vă stimuleze vindecarea. Ţineţi minte, noi nu sfidăm focul, ne este aliat. Ne va ajuta în vindecarea trupului şi a sufletului. Mersul pe jar a ajutat şi persoane cu boli sau chiar cu tumori – jarul a trimis prin talpă un şoc către organul bolnav şi aşa a început vindecarea”.
“Acum, la răscruce de lumi, România are nevoie să-şi regăsească sufletul”
Se înserează. Încă puţin şi începe ritualul. După ce focul a ars patru ore, dupa ce s-au abţinut de la mâncare şi de la băutură cu trei ore înainte, iată-i acum şi curajoşi, şi temători. Unora le transpiră palmele, alţii privesc spre cer, unii stau cu ochii închişi, alţii îşi masează tălpile, vorbindu-le. Şi iată-l şi pe Ovidiu Coşbuc, cum parcă-ar vrea să le prelungească suspansul: “Haideţi să stăm acum în cerc şi să ne gândim că facem ceva pentru poporul nostru, nu doar pentru noi înşine. Căci acum, in 2012, la răscrucea a doua lumi, România are nevoie mai mult ca oricând să-şi regăsească sufletul. Iar experienţa aceasta ne va pune în contact cu strămoşii noştri care şi ei mergeau pe jar şi cunoşteau bine focul... focul cel viu şi veşnic, focul ancestral... . Aşadar, să ne punem o intenţie, pentru ce vrem să mergem pe jar în seara aceasta! Eu vreau să o fac ca să trezim ceva din ancestralul poporului român, pentru strămoşii noştri, dacii. Spiritul lor să ne dea forţa să rămânem în picioare, să rezistăm, să fim mai buni, să ne regăsim şi să-i ajutăm şi pe alţii! Aho!”, strigă Ovidiu Coşbuc. “Aho!”, răspunde mulţimea. E strigătura dacică ce înseamnă, tradusă, un fel de “aşa să fie!”. Şi o vreme stau cu toţii aşa, nemişcaţi, pătrunşi şi sobri, ţinându-se de mână într-un cerc în jurul focului.
“Eu vreau să o fac pentru evoluţie! Aho!”, strigă cineva. “Pentru depăşirea fricilor! Aho!”, “Pentru că se poate! Aho!”. Începe să bată tamburul, încep să curgă emoţiile. În câteva secunde se va merge pe jar. Ovidiu Coşbuc scoate jarul din foc şi-l aruncă senin pe iarbă cu cazmaua, sub formă de potecă. Acum începe. Se aşează cu toţii în şir indian, el primul. Jarul sfârâie roşu şi ameninţător, în bezna de pe deal, cursanţii se albesc la faţă dintr-o dată. Tamburul sună din ce în ce mai tare şi mai rapid, Ovidiu Coşbuc pune primul pas pe jar, rar şi domol, ca la promenadă – şi după el, pe rând, merge fiecare pe jar. Unii cu ochii pe jumătate închişi, alţii strângând din dinţi, alţii grăbindu-se să termine mai repede, strigând la final un “aoleooo!” întârziat.
“Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, afară! Ritmul, v-am spus ritmul, nu vă grăbiţi!”, le strigă Ovidiu Coşbuc din capul potecii cu jar. “Bravoo, gata, aţi trecut examenul, aţi fost un grup bun”, îi anunţă bucuros, la final. Iar ei sunt atât de fericiţi, că nu mai nimeresc cuvintele: Călina zice că alea câteva secunde de mers pe jar i-au schimbat viaţa, logodnicul ei este sigur că focul i-a vorbit, iar Cristi se simte acum şi mai pregătit în viitoarea lui carieră de bioterapeut.
Şi, acum, la final de curs, spun cu toţii că, în sfârşit, au descoperit singuri adevărul: acela că pe 21 decembrie 2012 nu vine sfârşitul lumii, ci se deschide un nou început. O lume mai frumoasă şi mai curată în care oamenii se vor iubi mai mult, vor fi mai uniţi, mai pașnici si mai înţelepţi.
“Poporul acesta va merge înainte, va prospera şi va renaşte. Săracii lumii vor veni la noi”
Dar nu toţi oamenii Terrei sunt pregătiţi psihic să trăiască în noua lume, crede Ovidiu Coşbuc. Românii, de pildă, ar reuşi să o facă doar dacă vor începe să se iubească mai mult şi să-şi cunoască mai bine rădăcinile. Şi tocmai de aceea, vara aceasta a organizat la el acasă festivalul “Renaşterea Planetei”, când a deschis un traseu de aprindere a focului sacru dacic, adus de la Sarmizegetusa. Iar ceremonialul a fost o adevărată poveste, cu fete îmbrăcate în zâne şi bărbaţi purtând haine albe de daci şi făclii în mână. Şi în jur, personaje de legendă: Zeiţa Vesta, dacul sacerdot pe nume Ioan, dacul războinic învins de romani, îngenunchiat pe altarul Sarmizegetusei. Şi apoi, din nou o poveste întreagă la care unii, pe margine, au lăcrimat: hora dacilor în jurul focului şi, peste toate astea, vocea fermă a lui Ovidiu Coşbuc, învăluind mulţimea: “Ştiţi că multe profeţii au vorbit despre România, iată că acum, în 2012, am ajuns la cotitură. Suntem un popor vechi care a avut demnitate. Întotdeauna a fost călcat în picioare şi tocmai de aceea poporul acesta va merge înainte, va prospera şi va renaşte. Va fi bine pentru România. Săracii lumii vor veni la noi. O să se schimbe roata şi o să ne recâştigăm demnitatea, o sa iasă adevăraţii lideri din poporul acesta... dar va mai trebui să aşteptăm puţin”.
(În episodul următor, despre transformările planetare şi “noua eră” a omenirii)
Citește pe Antena3.ro
