București 555. Biserica Doamnei Smaranda, de lângă „Casa de Priveală”

Soție și mamă de voievod, ctitorița așezământului de la Foișor

În familia Mavrocordaților au fost multe Smarande. Două dintre ele, chiar, doamne ale țării: cea de a treia soție a lui Nicolae Mavrocordat (de două ori domn al Moldovei și tot de două ori domn al Valahiei) și prima nevastă a lui Constantin Mavrocordat (de șase ori domn al Țării Românești și de patru ori al Moldovei). Smaranda Lahovary, mama scriitoarei Martha Bibescu, era și ea o Mavrocordat... iar lista ar putea continua.

Smaranda la care ne vom referi în textul de față este prima din succinta noastră listă, ei datorîndu-i-se ridicarea uneia dintre frumoasele ctitorii religioase ale Bucureștilor, «biserica foișorului», cu hramul «Nașterea Preacuratei Fecioare». La 15 ani după ce rămăsese văduvă, cu sprijinul fiului său vitreg, domn al țării, Smaranda Mavrocordat continuă munca începută alături de soțul ei, de edificare de noi așezăminte bisericești. Ei avea să ducă la bun sfârșit visul lui Nicolae de a avea, în proximitatea Bucureștilor, una dintre cele mai frumoase și mai înzestrate mănăstiri în stilul barocului târziu românesc (sau stilul brâncovenesc). Și ne-am referit aici la Mănăstirea Văcărești, a cărei construcție a început în 1716 și s-a încheiat după două decenii (la 6 ani de la trecerea la cele sfinte a inițiatorului ei). Un alt proiect arhitectural spectaculos al voievodului fusese biserica Stavropoleos (1724), în al cărei tablou votiv îl vedem, înconjurat de familia iubitoare de Dumnezeu.

Doamna Smaranda Mavrocordat ctitorește, dar, «biserica de lângă Casa de Priveală» a Bucureștilor, care va fi târnosită la 20 noiembrie 1745. «Casa de Priveală» este numele care era dat, în epocă, foișorului, acel punct de observare de unde slujbașii domniei vegheau să nu apară vreun foc răzleț, care să se întindă apoi și să distrugă mahalalele. Foișorul fusese ridicat de Constantin Mavrocordat pe un loc ce aparținea de Mănăstirea Radu Vodă (expropriindu-i, pentru aceasta, pe călugări). Ridicase acolo și un palat domnesc, să-i fie de trebuință mamei vitrege (ruinele palatului există, încă, și au fost studiate de istoricii de la Muzeul Orașului București. Doamna Smaranda avea să «repare», gingaș, gestului fiului lui Nicolae cu Pulcheria Tzuki, hotărând, la 16 octombrie 1746, să închine biserica mănăstirii Radu Vodă, ca metoh. În jurul bisericii, pusese ctitorița să se ridice mai multe case, ce aveau să folosească, de asemenea, pentru lucrul călugărilor. În proximitatea bisericii se aflau mahalalele și grădinile agricultorilor veniți de la sudul Dunării, motiv pentru care, în timp, aceasta va primi și un al doilea hram, cel al Sfîntului Trifon (1 februarie), ocrotitor al holdelor și al grădinilor.

Fiind avariată de cutremurul din 1838, biserica e reparată în două rânduri (1849 și 1889). I se construiește un amvon și este pictată, iar cu câțiva ani înainte de Unirea Principatelor aici va fi înființată și o școală pentru copiii din mahala.