Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În vremurile de demult, cu toate că Bucureștiul se afla pe cursul unei ape mari – Dâmbovița – în care se vărsau altele mai mititele (precum Colentina și Bucureștioara, ca să le numim doar pe cele mai cunoscute), chestiunea alimentării cu apă potabilă a populației nu era dintre cele mai bine puse la punct. Dacă șoltuzii și pârgarii erau preocupați de cum pot stinge mai grabnic focurile ce se aprindeau din nebăgare de seamă, medicii aveau de lucru atunci când apa nu era bună de băut – iar sacagiii, în acest oraș fără suficiente puțuri și cișmele, găseau mereu mușterii la marfa lor (despre sacagii vom scrie însă într-un reportaj aparte).
Adeseori, lumea bea apă direct din Dâmbovița – poate de aici și vorba veche, „Dâmboviță, apă dulce,/ Cine-o bea nu se mai duce”. Del Chiaro, însuși, remarcă în scrierile sale despre popasul lui bucureștean, ca oaspete al lui Constantin Brâncoveanu, pe la 1700, că „apele Dâmboviței sunt ușoare și sănătoase”. La 1779, Alexandru Ipsilanti a pus de s-au făcut două fântâni, una în mahalaua Sărindariului, alta pe ulița boiangiilor, date în grija unui suiulgiu-pașa, un fel de inginer de ape sau... mare cișmigiu. El pune de se captează apa de izvor pentru a o duce în tuburi la mari distanțe, și sub el aveau să lucreze meșteri olari și cișmigii, care duce apa în câteva dintre mahalale. Pe la 1800, se introdusese... apa curentă, în câteva case și curți boierești, de „mergea lumea grămadă să se uite cum iese apa din perete”, cum avea să scrie, la 1865, Trompeta Carpaților, rememorând acel moment din istoria Bucurescilor. Fântâni mai aveau și câteva dintre bisericile orașului – Batiștea, Răzvan, Biserica cu sfinți (sau cu sibile). Mai erau și la Mărcuța, la Pantelimon și în spatele paraclisului de la Mănăstirea Văcărești.
Fântânile de pe dealul Filaretului
Acum un secol și mai bine, la Filaret erau trei cișmele. Una dintre ele poate fi văzută și-n ziua de azi, în milocul parcului Carol. Este vorba despre fântâna ridicată de George Grigore Cantacuzino, zis Nababul, după planurile arhitectului Al. Freiwald și cu ajutorul sculptorului Karl Storck, pe locul alteia mai vechi, care exista aici încă din secolul al XVIII-lea, construită de mitropolitul Filaret al II-lea. E o lucrare monumentală, care merită, de asemenea, o pagină a ei. O a doua fântână se afla mai sus, pe deal, în locul unde duminica se adunau vânzătorii ambulanți de rahat și halviță, oltenii cu fructe și țigăncile cu flori.
Și tot sus pe deal, mai către Biserica Cuțitul de Argint, o troiță de zid, pictată cu sfinți, pe al cărui tavan se găseau Tatăl cu Fiul și Sfântul Duh și din care zbucnea un izvor. Aceea era „cișmeaua celor trei popi”. I se spunea așa nu pentru că fusese ctitorită de trei fețe bisericești, ci pentru că acolo obișnuiau să se adune, în ultimul pătrar al secolului XIX, trei preoți. Primul dintre ei era Niță Antonescu, fost confesor al Regimentului 3 de linie și fost combatant în lupta de la Constangalia din 1862. Cel de al doilea – Radu Răsvănescu – era profesor de religie la liceul Gheorghe Șincai. Iar Hagiu Voiculescu, ultimul dintre ei, era „preotul bătrân” al Bisericii Cuțitul de Argint, care, deși având înlocuitor tânăr în altar, nu se putea îndepărta de activitatea lui de-o viață în sfântul lăcaș ce găzduia una dintre icoanele făcătoare de minuni a orașului. Aceștia trei își făcuseră obiceiul ca duminica, după liturghie, și-n toate zilele, la ceasul amiezii, înainte de slujba de vecernie, să se adune lângă cișmea pentru a împărtăși gânduri, a face schimb de idei, ori pur și simplu pentru a citi din cărțile sfinte, așezați unul lângă celălalt, pe băncuță. Uneori, câte un creștin venea și le cerea sfatul. Alteori pur și simplu oamenii se opreau lângă ei, privindu-i și primind liniștea copleșitoare pe care o emanau. Despre cișmeaua celor trei popi se mai spunea, pe la începutul secolului XX, cât încă era pe picioare, că ar fi fost zidită pe la 1751, de către Mropolitul Neofit Cretanul, spunându-i-se când „fântâna mitropolitului Neofit” când, printr-o inexplicabilă transformare a informațiilor, „fântâna mitropolitului Dosoftei”, deși acela trăise cu mult mai devreme, în Moldova și nu în Țara Românească.
Citește pe Antena3.ro
