Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Jurnalul WEBCAM LIVE ROMÂNIA

Ştiri

Editoriale

Special

Bani şi afaceri

Externe

Cultură

România Inteligentă

Sport

Viaţa Sănătoasă

Timp Liber

Jurnalul.ro › Special › Reportaje › Când „Nicu strică tot” prăbușește istoria

Când „Nicu strică tot” prăbușește istoria

de Petru Victor Popa | 05 Iul 2022 • 07:25

„Nicu strică tot” e o altă poreclă a edilului Bucureștilor. Primarul Capitalei s-a învârtit cu noua etichetă după ce a mai bifat un record: de când a venit ca șef al Primăriei nu a pus cărămidă pe cărămidă.

Zero - la casele cu risc mare de a se prăbuși în caz de cutremur, zero - la cele istorice, aflate ca simbol al Capitalei. În campania electorală orașul a fost tapetat cu promisiunile candidatului USR-PNL, Dan: „când va veni la Primărie, toate construcțiile cu risc vor fi consolidate”. Așa scria pe afișele electorale. La doi ani de mandat, „Nicu – strică tot” nu a recepționat nici măcar clădirile reabilitate înainte să-și preia fotoliul din Regina Elisabeta. Parcă din lene.

Când foșnăie șobolanii, iar putoarea mută jumătate din terase mai în amonte de clisa subțire ce se scurge dintre dărâmături atunci când plouă, lumea își amintește de primarul de București. „Amintirile sunt printre dinți înspre «grijanie» și «prost am fost că te-am votat»”, se scarpină în vârful cheliei un ospătar plictisit. Pe cealaltă mână sunt două halbe cu care arată spre un peisaj care... „ăsta, băi, nene, definește Bucureștiul de acum”.

Sunt două case mari boierești. Pe strada Franceză, în buricul orașului, acolo unde se înghesuie toți străinii să admire istoria capitalei României. Casele sunt mari, înalte, parcă vezi trecutul prin zidurile lor. Pereții au fost sculptati cu stil, ferestrele sunt largi. Odinioară, poate, lumina candelabrelor scumpe strălucea printre vitralii. La primul cat, pervazurile sunt opere de artă, pragul acoperișului purta ornamente parcă de expoziție. Amândouă au fost ridicate în același stil, nu era vreo deosebire.

Acum diferența îți rupe ochiul: una se prăbușește încet, cealaltă e ca nouă, dar zăvorâtă cu garduri, lacăte și schele. Amândouă au intrat în program de reabilitare și consolidare. Acum, una – cea care se fărâmițează - a rămas de izbeliște cu șantierul blocat, cealaltă – proaspăt refăcută – nu a fost recepționată. Prelata a rămas de pe vremea primarului Firea. Lipită de cele două, mai în jos, spre gârla Dâmboviței este a treia casă. Aici, deja, se văd ziduri ce au căzut. Doar la primul etaj s-a întremat ceva: a crescut un copac. „Și casa asta intrase pe vremea lui Firea în program de reabilitare”, zic locatarii din apropiere, „doar că a venit mandatul lui «Nicu – strică tot», iar programul de reabilitare s-a stricat”.

Clădirile parcă ar vorbi: „Dă-l dracu’ de București, că mi-a ajuns”

Casele de pe strada Franceză - unde șantierele au fost ori blocate, ori închise – dau zonei un fel de magie a coșmarului. Bârne groase, mâncate de vreme și ronțăite de guzganii locului se îndoaie greu înspre stradă. Zidurile vechi parcă ar porni la vale și împing proptelele care arată ca întăritoare de galerie de mină. Caldarâmul vechi a prins pat de iarbă și putoare de gunoi, e un fel de „stradă deschisă – program non-stop” pentru mamifere cu cozi lungi solzoase sau pentru pisici ce se îmbuibă cu miez de mizerie aruncat dimprejur. Negru-cenușiul prăpădului sparge roșu-galbenul teraselor lipite. Unul dintre imobile e găurit ca de obuz; din liniștea întunericului vine val rece cu iz acru. Pe o bucată de tencuială stă o filă veche, galbenă de timp și ploaie: „Atenție, cad ziduri”.

Un străin, turist, își soarbe cafeaua pe balconul hotelului de patru stele lângă peretele râcâit de cărămizi veștede. Stă cu spatele la mizerie, privește ulița pe care se scurg fete tinere, vesele. Nu vede foșgăiala cotârlelor de dedesubt, și nici adierea plantelor crescute în zidul vechi din marginea balconului. „De când a venit Nicușor Dan la Primărie, parcă s-au ofilit mai rău casele astea. De parcă ar zice- «dă-l dracu’ de București, că mi-a ajuns»”, zice cineva. Adevărul este că din zecile de șantiere deschise în Capitală, în special cele din Centrul Istoric, pentru consolidarea imobilelor vechi, niciunul nu mai funcționează. Ori au fost blocate, ori abandonate. Iar viitorul se vede urât: „Lumea se va trezi abia când una din casele astea, una sau mai multe, va cădea peste oameni. Doar când or să fie doi-trei morți, atunci va vedea lumea problema asta”.

Printre copaci, gunoaie și recidiviști – în Blănari

Nea’ Puiu e fost recidivist cu interdicție de București. Îi mulțumește lui „Nicu strică tot” că a închis șantierele. Altfel, n-avea nici unde sta, să fenteze „poprirea de localitate”. Acum locuiește central, pe Blănari. „A locui” este doar o expresie – se înghesuie cu alți opt inși într-o cameră, la parterul unui bloc ce trebuia ranforsat. Prinsese crăpături mari, cădeau bucăți din el. La un cutremur mai măricel etajele ar putea să vină peste nea Puiu, dar problema e alta: „nu e apă și nici curent, că nu mai fur”. În bezna odăii mici se vede o saltea cu pete pe care zac doi indivizi pe lângă o strânsură de resturi. Mirosul – o amestecătură grețoasă – e estompat când o hardughie de femeie izbește cu placajul ce-i pe post de ușă. Interesant, pe după improvizația de ușă sunt fâșii cu lipici, dintr-alea de prins muște. Gândaci negri, mari aleargă printre picioarele goale, murdare de praf. „Mais qu'est-ce que c'est ça?” se aude din apropiere. E un grup de străini ce se stâng unul în celălalt. „Dă, fă, și tu cinci lei”, se ridică unul de pe un tomberon după ce răvășește două tinichele de bere muncitorească. „Io-te, așa ne ducem traiul. Din gunoaie, din parcare, din mila omului”, zice Puiu. Cel de pe tomberon, de nu primise cinci lei, e altul cu „științe penale”. Fixează un număr de Sofia care nu are unde să parcheze: „Ici, ici. Fifty. No problem!”. Femeia de la volan se sperie, omul se retrage la „domiciliu”, grohăind ceva pentru el. Placajul se deschide brusc și zboară un șiș: „Nu mai da, bă, declarații. Fă-l să închidă telefonul”.

Clădirea de pe Blănari e rece și întunecată. Cică mai sus, la etaj, mai trăiesc doi bătrâni. Nu știe nimeni cum. Zidurile scorojite și înțepate de vreme se continuă spre bulevard. Până în colț, vizavi de Sfântu’ Gheorghe. Și acolo ar fi fost prăpădituri. Acum, sunt plase înalte ce acoperă ce s-a refăcut. Nici aici nu e vreo vorbă că s-a făcut vreo recepție a imobilelor, iar „noul” stă neîngrijit.

Înapoi, la intersecție Blănari cu Băcani, casa din colț e ca un fel de coș de gunoi al cartierului. Și aici au crescut copaci în balcoane. Tabla ruginită a acoperișului a fost smulsă pe bucăți, lemnul ferestrelor a putrezit. Porțiuni mari de tencuială s-au prăbușit. Două afișe se scorojesc în căldură, necitite de nimeni. Pe unul, prins între schele, printre pânza de protecție smulsă fâșii, stă scris: „Șantier în lucru. Consolidare (...) imobil înscris pe lista monumentelor istorice. Data finalizării: 20.06.2021”. Al doilea a fost pus pe vremea când lucra șantierul: „Vând apartament de trei camere în acest bloc”. De când „Nicu strică tot” a blocat consolidarea, afișul nu a mai rămas decât țintă pentru un amic de-al lui nea’ Puiu: „Știi, câteodată n-am hârtie....”.