Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
România este cea mai frumoasă ţară din lume. Are toate formele de relief: munţi frumoşi, câmpii mănoase, dealuri înalte, pline de flori. De asemenea, are un subsol plin de zăcăminte şi, deasupra, un cer albastru, fără de nori. Românii sunt cei mai deştepţi, iar româncele – cele mai frumoase. Aşa am învăţat la şcoală şi cred şi acum în acest adevăr, pe care nu voi înceta să-l strig oricând şi peste tot. O călătorie până în Suedia, cu trenul, m-a întărit şi mai mult în credinţa mea.
Iată cum a fost.
Mă sună zilele trecute Titus Ceia, prietenul meu de la Iaşi. Titus este un tip care mare parte din timp cam asta face: îşi sună amicii. De data asta nu era doar un apel de control.
– Dragul meu, zice Titus, nu vrei să mergi cu mine o săptămână în Suedia? Suntem invitaţi de fundaţia Star of Hope. Trebuia să merg cu un prieten de aici, din Iaşi, dar el s-a îmbolnăvit. Nu vrei tu să mergi în locul lui? Nu te costă nimic.
– Hm... Suedia zici? Ştiu eu? Stai să mă gândesc. Ok, merg! – am strigat în aceeaşi secundă. Prietenii adevăraţi se și îmbolnăvesc la momentul oportun, dacă trebuie. Un ziarist în vreme de criză, când presa tipărită se zbate în ghearele morţii, nu poate refuza o călătorie pe banii altora, fie ea şi până la Buftea, darămite tocmai în Suedia.
Iată-ne, aşadar, două zile mai târziu, urcând în trenul de Viena. Nici nu ne aşezăm bine în compartimentul-cuşetă, că intră doi tineri, fiecare cu câte două telefoane ascunse în căuşul palmei.
— Ieftin. La jumătate de preţ.
— Mulţumim, nu. Avem şi noi.
— Un sfert!
— Nţ!
– Bine, bre, zi cât vrei să dai şi facem târgul.
Nu vrem nici la jumătate, nici la sfert. Nu vrem deloc. Îi refuzăm politicos şi ieşim amândoi la geam să mai luăm o porţie de Bucureşti înainte de plecare. De jos, alţi doi tineri cu telefoane de vânzare ne trag de mânecă. Pe toată întinderea peronului, nişte băieţi încearcă să le vândă celulare pasagerilor din trenul de Viena. Parcă s-a spart undeva conducta cu telefoane, iar ei, norocoşii, s-au nimerit tocmai acolo, tocmai atunci, şi au stat cu basca la spărtură.
Cum ziceam, Titus vorbeşte întruna la mobil. Este o componentă umană a telefonului. Are cîteva, tocite de atîta butonat, pe care le scoate ca un prestidigitator din cele mai neaşteptate locuri. Găseşte întotdeauna un conlocutor disponibil şi vorbeşte până când telefoanele, unul după altul, îşi dau duhul în mâinile lui cu un piuit înduioşător, clipind pentru ultima din oară ochişorii verzui. Titus n-ar refuza un telefon nici dacă ar trebui să-l cumpere din magazin, la preţ de raft. Însă de data asta până şi el se abţine. Prudenţa ne obligă să nu ne cheltuim puţinii bani de buzunar încă înainte de a face primul pas într-o călătorie atât de lungă şi plină de neprevăzut.
Mergând şase zile cu trenul, trei la dus şi trei la întors, şi trecând prin şase ţări, nicăieri nu am mai întâlnit o asemenea abundenţă de telefoane prin gări. Ba aş putea spune chiar că nici măcar un telefon nu ne-a fost oferit pe tot drumul, nici la preţ redus, nici la preţ întreg. Asta ne-a făcut să ne fie şi mai tare dor de casă, de belşugul din ţară, de atâtea oportunităţi ce se ivesc la tot pasul. Sincer, și eu și Titus am suspinat cu gândul la ocazia ratată în Gara de Nord, dând uitării insistenţa nu tocmai manierată a vânzătorilor. La urma urmei, nu totul e perfect pe lume, deci nici în ţara noastră. Asta e! Merge și așa!
Cum am ieşit din România, trecând prin Ungaria, Slovacia, Austria, Germania, Danemarca, până în îndepărtata ţară a Suediei, nimeni nu ne-a oferit în tren trei ciocolate la cinci lei, nici integrame, nici plasturi, trei la leu, nici brichete, ţigări fără timbru, seminţe, bere la doză, reviste vechi sau truse de unghii. Toate aceste minunate produse, aduse chiar în compartiment de comersanţi binevoitori, lipsesc cu desăvârşire din trenurile Occidentului. Acolo oamenii se plictisesc în vagoane, fără această vânzoleală negustorească. N-au și ei cu cine mai schimba o vorbă, o impresie. Iar ce e de cumpărat, adică numai de-ale gurii, cumpără doar de la vagonul-resturant, la preţuri mult mai mari decât la alimentară. Din punctul ăsta de vedere, ca și din atâtea altele, România este mult, mult peste ţările din Vest.
La 13.10, exact ca în Mersul trenurilor, conductorul fluieră plecarea. Trenul se smulge anevoie dintre piepturile vânzătorilor ambulanţi agăţaţi de geamuri, din îmbrăţișările însoţitorilor, și o ia spre Viena, prin Chitila. În compartiment suntem doar eu și Titus. Celelalte compartimente din vagonul-cușetă sunt goale. E atât de plăcută senzaţia că nu doar vagonul ăsta, ci că tot trenul a fost pus pe ruta București-Viena doar pentru noi doi! O senzaţie pe care, din nefericire, nu aveam să o mai trăim în Europa. Adică în Vest, că în Europa suntem și noi.
Acolo trenurile sunt mereu pline, rar găsești un loc liber. Nu poţi să te dezbraci și să stai numai în maieu și bermude, ca mine și ca Titus, nu te simţi ca acasă. Dar, mai rău decît atât, nu te poţi lăfăi pe toată bancheta, nu poţi nici măcar să-ţi întinzi picioarele pe scaunul din faţă. Dacă ai vrea să scrii pe spătar numele tău plus numele ei egal love, s-ar găsi imediat cineva să-ţi dea peste mână și în aceeași clipă ar apărea nu un conductor, ci doi-trei, și te-ar preda pachet la prima staţie. Nu mai vorbim că nu poţi sforăi fără să fii tras de mânecă, nu poţi da muzica tare la telefon, trebuie să vorbești mai mult în șoaptă, n-ai voie să fumezi la veceu sau între vagoane. Aia nu, aia nu, acolo totul e cu "forbidden", cu "förbjudet", cu "verboten". Chiar și la vecinii maghiari, despre care ai putea crede că se aseamănă mai mult cu noi, e cu "tiltott". Pe scurt, transportul feroviar din Occident nu e nici pe departe atât de prietenos ca în ţara noastră și nici nu oferă atâtea atracţii.
Rămâne un mister al lumii occidentale cum, chiar și în aceste condiţii, trenurile sunt mereu ocupate. Știu, veţi spune că trenurile lor sunt mai bune decât ale noastre. Or fi, nu zic nu. Pentru că, în timp ce noi apăram Europa de năvălirile barbare, ei construiau catedrale și universităţi. Și în timp ce noi făceam căruţe, ei făceau trenuri. Dar oricât de moderne ar fi trenurile lor, nașul dă plecarea din gară tot cu ţignalul, ca la noi.
Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
