Cântarea României, defăimarea Occidentului (11). Primire cu câine și sare

(Continuare din episodul 10)
Cuvintele japonezului m-au durut. Poate el habar nu are că românii sunt cel mai ospitalier popor. De unde să știe? În țara lui nu se învață asta la școală. Trebuie să-i dezvălui adevărul când iese de la veceu. Să bage bine la cap și să nu mai împrăștie prin lume, pe unde se vântură, judecăți nedrepte despre noi. Un plimbăreț de ăsta – tot văicărindu-se într-o parte și-n alta că, aoleu, mi-a murit prietenul în România, l-a mușcat un câine! – îți strică imaginea de n-o mai repari nici cu o mie de frunze, nici cu toate plantele medicinale din grădina Carpaților.

Așteptându-l pe japonez, îmi pregătesc replica în gând. Cât mai simplă. Ca s-o pot traduce ușor în engleza mea de căpătat – oleacă de la calculator, oleacă de la fiică-mea, mai de prin filme, de pe etichete, m-am aranjat: pot încropi câteva fraze răspicate în apărarea țării mele. Deci, domnule japonez, află dumneata că noi ne primim oaspeții cu câine și sare. Ah! Cu pâine și sare, domnule saramurai...

Vai de mine, sunt obosit, creierul meu dă rateuri. Trebuie să fiu atent la ce mesaj transmit. Ia uite-i și pe ăștia, au  pus scări rulante într-o găricică nici cât Dolhasca! Deci creierul... Pâinea...

Îmi lipesc fața de geam ca să mă răcoresc. Acum e mai bine. Geamurile nemțești au această minunată proprietate: îți clarifică ideile când te lipești de ele. Oare ce-or fi băgat în sticlă?

Deci, domnule japonez, faptul că un oaspete de-al nostru a fost ucis de un câine, în timp ce admira frumusețile Bucureștiului, nu a fost decât o întâmplare nefericită. Ce, la voi, în Japonia, nu se mai întâmplă câte una de asta? Să moară câte un străin? Poate n-aveți câini, dar cutremurele... tsunamiurile... Yakuza... De astea ce zici? Aud? De câini te mai ferești, îi zici cuțu-cuțu, îi arunci o bucată de salam, – pâine nu, că nu mănâncă –, te urci într-un copac, faci ceva. Dar de ninja cum te ferești? Îi zici cuțu-cuțu? Compatriotul dumitale a avut nenorocul să întâlnească un câine neiubit. Deși în București sunt nenumărați iubitori de câini, unii maidanezi scapă neiubiți și devin agresivi, mai ales cu străinii. Bucureștenii care nu iubesc câinii, în număr doar de câteva mii, sunt și ei mușcați. Dar nu omorâți. O fi zis japonezul ceva, o fi făcut el ceva... nu știu, nu-mi dau seama... Că așa sunt străinii ăștia. Noi îi primim cu brațele deschise, iar ei se iau de câinii noștri, ne ademenesc femeile, ne iau fabricile pe un euro... Păi, nu zicea și Eminescu? – "Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii"!
Ia!
Pfsss, poc!

Closetul cu golire pneumatică pocnește ca o armă descărcată sub apă. După câteva clipe apare japonezul în capătul coridorului. Iată-l, mititel și crăcănat ca broscoiul Kermit, vine spre mine... Acum e-acum! Bag pe țeavă o replică dură, dum-dum, ceva cu "Ce l-a mâncat în cur pe prietenul dumitale să...?"...
– Hei, domnule japonez! Nici măcar nu e o știre că prietenul dumitale a fost mușcat de un câine... Dacă era invers...
– What? What you say?
– Oh, sorry. In English now: I'm sorry for you friend. The killer dog has been... ăăă... banished... ăăă... expelled from the country. He lives right here, near Frankfurt. Beware!
– Thank you, thank you, sir. You are kind person. Take care yourself. I wish you a good journey.*

Mi-a venit în ultimul moment replica aia brutală cu mâncatul în cur și tot atunci mi-am dat seama că nu pot traduce asta în engleză. Așa că m-am trezit spunându-i japonezului, pe românește, butada cu omul mușcat de câine și cu câinele mușcat de om. E o definiție deja uzată a știrii de presă, nici nu mai zâmbesc când o aud. Tinerii jurnaliști o folosesc cu orice prilej ca să arate că știu totul despre meseria lor. Și chiar îi pot face pe mulți să creadă asta. E o zicere sclipitoare, cu miez. Dar eu i-am dat o întorsătură de o cruzime care m-a surprins și pe mine chiar în timp ce îmi ieșea pe gură. Nu știu cum m-am putut lăsa luat de val. Poate de la oboseală... Nu e greu să pierzi controlul după două nopți nedormite... Nu știu cum, parcă s-au ridicat niște viermișori din subconștient și s-au încuibat în gândurile, în cuvintele mele. Tare bine o mai duc viermișorii ăștia acolo, la fundul sacului, unde se adună reziduurile educației comuniste. Sper că am reușit să mai dreg puțin busuiocul la urmă, în engleză... I repaired the basil.**

Intru tiptil în compartiment și mă întind sub neamț, sub francez. Alunec încet în purgatoriul somnului. Am senzația că sunt închis într-un glob de sticlă și că mă rostogolesc cu totul într-o parte și-n alta în ritmul legănat al trenului. Neamțul și francezul dau bila de la unul la altul cu degetul. Apare și japonezul, cu un câine în gură, și se holbează la mine prin sticla groasă. Îmi văd fața prin ochii lui: deformată, hidoasă, un bot uriaș crescut dintr-un cap mic și moale ca un limax. Un sentiment ciudat, amestec de teamă și de rușine, crește ca o bubă înlăuntrul meu. Încerc să-l sufoc apăsând cu amândouă mâinile, una peste alta, pe piept, în dreptul inimii. Deodată, globul se sparge și eu mă scurg pe jos, un cheag viu, de sânge, care tot crește, crește și înghite puțin câte puțin compartimentul, trenul. Mă umflu tot mai mult, acum trenul se târăște prin mine, din ce în ce mai greu, până se oprește de tot, lin ca o monedă pe fundul unui borcan cu miere.

Când deschid ochii, îmi dau seama cu uimire că sunt în cer. O lumină albastră mă cuprinde din toate părțile. Sus e cerul, jos e tot cer. Am ajuns în rai? M-au omorât neamțul, francezul și japonezul!

Îmi trebuie câteva clipe ca să-mi dau seama că trenul s-a oprit pe un pod imens în mijlocul mării. Departe, din încrețirea cerului de jos răsare o turbină eoliană care scarmănă norii din cerul de sus cu palele ei uriașe. Mă uit vrăjit la mașinăria asta. O arătare trufașă într-o luptă mută cu cavalerii vântului. Ce mână de om a putut face un pod peste mare? Și ce mână de om a putut planta asemenea arbore magnific în mijlocul deșertului lichid?

Străinii nu mai sunt în compartiment. Au coborât toți în timp ce dormeam. Poate la destinație, poate din cauza ciorapilor mei. Îl zgâlțâi pe Titus cât pot de tare, strig la el:
– Titus! Titus! Uită-te! Suntem suspendați în mijlocul mării! Vezi acolo? – și arăt, fremătând, cu mâna spre turbină.
Prietenul meu aruncă o privire prin plasa genelor, apoi se întoarce pe partea cealaltă și adoarme la loc. Înainte de a adormi de tot, mormăie:
– Mda. O morișcă.
  __________________
*– Ce? Ce spui?
– Ah, scuze. În engleză acum: îmi pare rău pentru prietenul dumneavoastră. Câinele criminal a fost expulzat din țară. Trăiește chiar aici, lângă Frankfurt. Aveți grijă!
– Mulțumesc, mulțumesc, domnule. Sunteți un om bun. Aveți grijă și dumneavoastră. Drum bun!
** Am reparat busuiocul.
(Va urma)

___________________________

Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 - Sufletul mort al Vienei
episodul 5 - Şunca din seif
episodul 6 - Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 - O, ce vacă minunată!
episodul 8 - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 - Nişte provinciali
episodul 10 - Un vagon numit Europa
episodul 11 - Primire cu câine și sare