Cântarea României, defăimarea Occidentului (6) - Răzbunarea unui român sărac

(Continuare din episodul 5)

Cafeluța e gata demult. Chelnerul ne întreabă dacă mai dorim ceva. Amabilitatea lui e stânjenitoare pentru noi, consumatori ipocriți și parcimonioși ai unei singure cafele. Mai dorim, dar nu mai vrem. Nu ne mai permitem. Ne ridicăm și pornim la pas pe strada gării. Oricum, nu mai e mult până la tren. În Occident timpul trece mai repede decât la noi.
   
Tramvaiul vienez are roți de vată. Nici nu-l auzi când vine. Cum noi suntem obișnuiți să traversăm pe unde se nimerește, cât pe ce să dăm bot în bot cu tramvaiul.
   
Titus e obișnuit cu tramvaiele hodorogite din Iași. Când pleacă din Copou, le auzi din Bucium și din Bularga. Odată urcat în tramvai, e o treabă destul de anevoioasă să-ți ții dinții în gură. Ești zvârlit dintr-o parte în alta, cobâlțâit, scuturat și răsucit ca mărgica în fluierătoare. Dar măcar auzi tramvaiul când vine, nu riști să te prindă pe linie. Asta e partea bună.
   
Speriat de tramvaiul care i-a șters umărul, sau inspirat de acest incident, Titus îmi povestește cum, chiar în zilele dinaintea plecării noastre spre Suedia, Iașul a fost scena unui eveniment istoric, reluat din oră în oră de televiziuni, relatat pe larg în articole entuziaste din presa locală și comentat cu înflăcărare de ieșeni.
   
Un tramvai, unul singur dintre toate tărăboanțele alea interbelice, a fost modernizat. Caroserie nouă, scaune tapițate, aer condiționat, camere video, afișaj electronic – ce mai, era frumos, modern și silențios, ziceai că e adus din Viena. A făcut un tur al orașului, într-o tăcere spectaculoasă, apoi a fost parcat la Palatul Culturii. A venit primarul și a vorbit ca la inaugurarea unui cosmodrom. Au fost și parlamentari, un ministru, oameni de afaceri, vedete pop. Apoi ieșenii de rând au urcat în tramvai și l-au vizitat ca pe un muzeu. Plini de admirație și de exaltare, și-au făcut poze și filmulețe în tramvai și au umplut internetul cu ele. Nu se gândeau câți dintre ei vor sfârși sub roțile tramvaiului. Se bucurau cu inconștiență că pe străzile orașului lor apăruse un ucigaș tăcut. Însă și de această dată, ca de atâtea ori în istorie, Sfânta Cuvioasă Parascheva, ocrotitoarea orașului și a întregii Moldove, i-a scăpat de năpastă: a doua zi după inaugurare, tramvaiul nepereche a fost dus în depou și lăsat acolo, în grija ruginii. Fiindcă regia de transport nu avea nici un vatman calificat să-l conducă. Nu se știe cât va dura această situație aparent defavorabilă ieșenilor. Dacă am fost noi în stare, ca popor, să dăm un cosmonaut, vom da, până la urmă, și un vatman de tramvai occidental. Și-atunci să vezi seceriș de vieți pe șine și Bahluiul umflat de lacrimi!
   
Aici, Sfântul Ștefan, ocrotitorul Vienei, a lăsat ca orașul să fie bântuit de arătarea asta fără glas, care duce sămânța morții pe tălpile de fier. Până și sfinții noștri sunt mai buni, mai milostivi decât ai lor.
   
După mica neplăcere cu tramvaiul, urcăm pe trotuar și mergem frumos, fără nicio grijă, ne zgâim la vitrine, la clădiri, la ceas. Doi tineri trec grăbiți pe lângă noi. Deși e duminică, băieții poartă haine pătate de var. În treacăt, prind câteva cuvinte românești. Sunt de-ai noștri. Bieții de ei, lucrează și în sfânta zi de duminică. De aia arată Viena asta ca scoasă din cutie, pentru că zugravi din România o fățuiesc și-o dichisesc cu prețul păcatului. Într-un fel, mă simt mândru de asta. Occidentalii ăștia n-ar fi avut răgaz să facă palate și catedrale dacă nu le păzeam noi spatele de hoardele barbare. Și nici acum nu se descurcă fără noi: tot noi trebuie să le întreținem palatele și catedralele. Cel puțin austriecii sunt atât de neajutorați, încât le-am dat și petrolul nostru aproape pe degeaba.

    – Știi, îi zic lui Titus, astă-iarnă, când am stat la Marriot, din camera mea vedeam sediul central, cuibul OMV-ului. Un turn de oțel și de sticlă, încercuit la bază de mașini luxoase, populat de funcționari țepeni în costumele lor fără cute, gâtuiți de cravate lucioase. Îmi venea să le strig: "Na-vă, bă, și șunca mea, că v-o fi foame, calicilor! Vedeți că e în seif. V-o las vouă! " Când vezi câte un popor așa de neputincios, tu fiind român bun la suflet, român ospitalier și săritor, nu-ți vine să-i dai totul? Și cămașa de pe tine!
    – Chiar așa, le-ai lăsat șunca?
    – Stai să vezi. Deci seiful s-a blocat după trei încercări nereușite. Cinci zile, cât am mai stat în hotel, m-am tot chinuit să scot șunca. Pur și simplu uitasem ce rahat de cifru pusesem. L-am format în grabă, n-am fost atent, oi fi apăsat cumva pe o tastă de alături. Al dracului seif, cum încercam o combinație, cum începea să țipe. Parcă furam de la ei, parcă n-ar fi fost șunca mea. Cinci zile am suferit, bătrâne. A fost un supliciu. Cinci zile am stat cu capul în șifonier, cu nasul la ușa seifului. Băgam nasul acolo și trăgeam în piept. Ah! Mi-am cumpărat niște slănină obișnuită, ieftină, de la alimentară. Seara, când ajungeam în cameră după o zi de horhăială prin oraș, luam o îmbucatură de pâine cu slănină ignobilă, mai trăgeam o gură de aer din seif... Mamă, ce bun era! Parfum! Într-o dimineață am băgat o foaie de hârtie în seif, pe sub ușiță, ca să se impregneze de miros. Seara stăteam la televizor, cu hârtia aia pe nas, respiram ce e mai bun  pe fața pământului în materie de șunci. Parcă eram aurolac. Mă drogam cu șuncă, îți dai seama?
    – Dar de ce nu i-ai chemat pe ăia de la hotel să deblocheze seiful?
    – Mi-era rușine. Ce-ar fi zis? Mă făceam de râs și pe mine și pe toți medicii cu care venisem. Dar în ultima zi, exact la plecare, când am predat cheia, mi-am zis: "Totuși e șunca mea. Am dat bani pe ea, euro. Și oricum plec, nu-mi mai pasă de ce-or zice ăștia în urma mea." Și o rog pe tipa de la recepție să cheme pe cineva să-mi deblocheze seiful. "Dar ce aveți acolo?", se interesează ea. "Valori!", îi răspund eu răstit. Adică ce crezi că am acolo? Ce țin oamenii în seif când vin la hotel? Doctorii erau deja în autocar, strigau la mine: "Haide, bre, odată, că pierdem avionul!" Eu, nu, că vreau să recuperez valorile din seif. Imediat apare un neamț de ăla de-al lor și mergem împreună sus. Mă așteptam să scoată un baros de sub halat și să ia seiful la pocneală. Nuuu! Țac-țac-țac, bagă nemțalăul un cod de vreo douăzeci de cifre, elegant, și țiuuuu! se deschide nenorocita aia de ladă. Mă bag repede cu umărul în mecanic, îl împing afară, să nu vadă ce valori am. În sfârșit, aveam șunca în mâini. Crede-mă, am pupat-o! Până la urmă am ajuns acasă cu ea, după ce am împuțit și avionul, era să mă dea ăia jos pe la o bucată de drum. Dar stai să vezi! Înainte să plec din cameră, am scris un bilet. Pentru cel ce venea după mine și avea să-și pună banii în seif. Ziceam cam așa, pe englezește: "Hello, bogătașule! Tu spui mereu că banii nu au miros. De-acum înainte nu ai să mai poți să spui asta. Semnează: Un român rupt în cur".

(Va urma)