Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe şoseaua Ploieşti-Târgovişte, la jumătatea dintre cele două oraşe, se întinde comuna dâmboviţeană Ion Luca Caragiale - numită astfel după numele autorului primei capodopere a teatrului satiric românesc, “O scrisoare pierdută”. Până în 1952, localitatea a purtat numele de Haimanale. Aici s-a născut în 1852, pe 30 ianuarie marele scriitor numit mai sus. Cei mai mulţi dintre localnicii care ne sunt contemporani poartă nume de Popescu, Georgescu, Ionescu, la concurenţă făţişă cu alde Fanache, Gogu, Ciocănea.
Mănăstirea devenită puşcărie
De vreo 400 de ani, se află la graniţa actuală dintre judeţele Prahova şi Dâmboviţa localitatea Ion Luca Caragiale. Aici avea să se nască - mereu contemporanul nostru - Caragiale. În căsuţa obişnuită acestor locuri, nenea Iancu nu a stat decât patru ani, mutându-se apoi cu familia la Ploieşti. Dar în cei patru ani, Caragiale s-a jucat, cum spun azi localnicii, “ţurca” şi “lapte gros” cu copiii de român, dar şi cu cei de rrom, care trebuie spus, la vremea aceea existau cu duiumul la Haimanale. Nu că azi n-ar mai fi. Dar chiar mai mulţi ca azi... Uneori, ceata de copii dădea o fugă la Mânăstirea Vornicu din marginea comunei şi trăgea cu ochiul la călugării care trebăluiau în spatele zidurilor. Lăcaşul atrăgea ca un magnet puştimea din sat. Aici puteau fi văzuţi călugări cu straie negre, cu bărbi stufoase şi lungi până la brâu, cu priviri pierdute şi, uneori, tulburi. Pe vremea copilăriei lui Caragiale se zvonea că monahii sunt uneori, în nopţile întunecate, furi la drumul mare. Mai târziu, când Alexandru Ioan Cuza se afla prin aceste locuri, s-a confirmat: călugării au încercat să-l prade de bani şi arme chiar pe domnitorul ţării, aflat în găzduire la mânăstire. Prinzându-i asupra faptului, Cuza s-a supărat şi a decretat: “Ocnă să se facă de azi acest sfânt lăcaş, căci cei care stau aici nu merită să trăiască într-o mânăstire, ci să fie închişi ca nişte hoţi ce se află!” Şi, conform noii sortiri, în locul ei funcţionează azi Penitenciarul Mărgineni.
Caragiale, după cum îşi amintesc sătenii bătrâni, care ştiu acest lucru de la înaintaşii lor, nu s-a întors la Haimanale, când a ajuns “mare” decât o dată.
Centrul Cultural Caragiale
Comuna Caragiale are trei sate: Ion Luca Caragiale, Colonia Mija şi Ghirdoveni. Căsuţa clasicului nu se mai păstrează, doar un obelisc cu numele lui indică faptul că “aici s-a născut şi a locuit patru ani”. Pe şosea, ceva mai departe, există şi casa memorială. Autorităţile intenţionează să facă aici un centru cultural, ca cel de la Ipoteşti, creat în memoria lui Eminescu. Terenul aparţine localnicilor şi primăria negociază cu oamenii pentru obţinerea lui.
Problemele comunei Caragiale
Citește pe Antena3.ro
Cu apa se stă, cum spun sătenii, prost de-a binelea, în locul naşterii lui Caragiale. Fântânile au secat sau au fost infestate cu produs petrolier de la sondele din apropiere. De câte ori s-au luat probe s-a constatat că apa nu e bună de băut. Nici cu gazele nu se stă mai bine. Lumea e săracă, bani de la ajutoarele sociale nu prea mai vin, pământuri de muncit nu prea au localnicii de pe aici şi, care mai are câte ceva, nu poate să-l muncească din pricina lipsei banilor. Nu e prilej de mândrie, dar oamenii spun că, pe la ei, rar se mai găseşte câte unul să construiască vreun acarat sau, şi mai puţin, casă. Numai cei care au plecat în afara ţării, cel mai adesea la cules de căpşune, se încumetă să mai ridice câte un perete, câte un zid, câte o locuinţă, în funcţie de banii strânşi la teşcherea, pe meleaguri străine. Şi poate că lucrul pe care urmează să-l spun este, într-o oarecare măsură, amprenta localităţii. Numele de familie ale localnicilor sunt, pe de o parte, comune, Popescu, Ionescu, Georgescu, exact ca în schiţele lui Caragiale, pe de alta, după cum spunea odată primarul de atunci al comunei, Adrian Năstase, “unele de haimanale, că doar de aia se şi dăduse numele locului: Popov, Gogu, Fanache, Ciocănea. Erau oameni de toată mâna, veniţi de peste tot. Şi, într-unul dintre anii trecuţi, când serbam naşterea lui Caragiale, a venit de la Bucureşti delegaţie mare. Mai în glumă, mai în serios, le-am spus: «Caragiale, Caragiale, dacă nu erai matele, rămâneam tot Haimanale!» E un adevăr”. Peste comuna Caragiale timpul curge, parcă straniu pentru vremurile astea, firesc şi monoton.
