Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Macsum s-a născut în România, dar abia rupe româna. Vorbește bine doar limba lui maternă, de tătar din Castelu (Constanța). Nu știe ce vârstă are. A împlinit zece ani și nu merge la școală. Trăiește între munții de gunoaie ai mahalalei tătărăști, un fel de Ferentari așezat chiar în drumul spre mare. Are un chip îmbătrânit și surâde rar și apăsat, ca un adult.
"Ce înseamnă fericirea pentru tine?”, îl întreabă Adela Vrînceanu, în rol de reporter.
“Mâncare! Fericirea e când mănânc pâine și mi se face burta mare”, îi răspunde Macsum.
“Ce i-ai cere lui Dumnezeu?”
“Pâine!”
Sunt câteva fragmente din documentarul “Sunt ceea ce am învățat să fiu”, produs de Adela Vrînceanu, – un film despre visele celor mai săraci copii din România și despre importanța educației. Noi i-am spus Adelei “balerina flămânzilor” după ce vreme de trei ani s-a oferit să predea gratis baletul pentru câteva zeci de copii din Ferentari. Filmul l-a realizat pe propria cheltuială, din dorința de a-i mișca și de a-i convinge pe cei din jurul ei să le dea o mână de ajutor sărmanilor care n-au bani să facă școala.
“Ce meserie ai vrea să ai?”, întreabă Adela, la cadru. Macsum o privește strâmb:
“Să plec la muncă, să aduc apă și lemne”.
Are un aer nedumerit, ca și cum nu și-ar putea imagina exact ce înseamnă o meserie, un serviciu adică. A auzit el că pe lume ar exista oameni ar avea o meserie, dar el n-a văzut nici unul. La el în mahala n-are nimeni serviciu. E firesc, aproape nici un adult de aici nu vorbește româna; toată comunicarea pentru filmări s-au făcut printr-un ghid.
”Ce simți tu când vezi la semafoare copii de vârsta ta?”
”Simt că ar putea să lucreze!”
Ionuț, 10 ani - alt personaj din lumea flămânzilor. A fost norocos, și-a început școala grație unei fundații. “Când visezi frumos, ce visezi?”, îl întreabă Adela.
“Visez că mă duc la școală, că sunt cel mai bun din clasă și că scriu frumos”.
Sașa, 10 ani – un copil răsfățat din lumea civilizată, care are aproape tot ce-și dorește. “Ce părere ai tu despre copiii săraci care își doresc mult să meargă la școală și nu au bani? Crezi că ei greșesc că-și doresc să meargă la școală?“.
Sașa aproape că nici nu stă pe gânduri: “Da! Și îi sfătuiesc să-și găsească altă dorință!”.
Cezar, un necăjit de 12 ani, dar care arată de opt. “Care e e cel mai frumos lucru care ți s-a întâmplat ție?”, mai întreabă Adela.
“Să mă duc la școală!”
Sașa: “Nu-mi place la școală că ne dă teme multe, nu-mi place învățătoarea, nu-mi place programul. Nu-mi mai place că trebuie să mă scol devreme... De ce trebuie să învăț la școală? De ce nu pot să învăț singur?”.
“Ionuț, când te-ai bucurat tu cel mai mult"?
"În prima mea zi de școală. Erau acolo două doamne și mai mulți copii și mie îmi venea să plâng, îmi era rușine, nu știu cum... eram emoționat".
“Tu muncești? ”, mai întreabă reporterul Adela.
“Da, mergeam cu tata la fiare. Făceam și eu, cu 7.000 kilul, făceam și eu vreo 10, 15 kile. Când veneam acasă luam pâine, ulei, cartofi și mâncam. La fiare trebuie să dai cu sapa să găsești fiare, e greu. Ce era pe mâinile mele de la fiare, numai negreală!”
Învingătoarea romă: ”Mă consider egală cu orice om de pe Terra”
Lămâița - 25 de ani, studii superioare, etnie romă, poate cel mai norocos personaj din film și dovada vie că educația poate învinge sărăcia. Părinții, oameni săraci, nu doreau să o trimită la școală ca să nu strice tradiția familiei. A început școala grație unei vecine care într-o zi a oprit-o pe stradă să o întrebe dacă merge la școală. Vecina a ajuns mentorul ei, iar astăzi Lămâița face masterul în străinătate.
” Mă consider egală cu orice om de pe Terra și asta mi s-a spus de când aveam 10 ani și asta mi se spune de 15 ani încoace în fiecare zi. Oamenii sunt egoiști, nu se gândesc că o simplă atenție și faptul de a ține un copil de mână și a te uita la el și a-i acorda cinci minute din timpul tău poate să-i schimbe viața”, spune Lămâiţa.
