Ce pot face doua maini dibace

In fiecare saptamana, vreo 40 de oameni se aduna la Palatul Culturii din Ploiesti pentru a impartasi aceeasi pasiune: acul, ata si panza. Doar sase dintre ei sunt barbati, insa nu sunt nici pe departe complexati ca reprezinta o minoritate.

I-am gasit pe impatimitii cusutului intr-o sala pusa la dispozitie de Muzeul de Biologie Umana. Sunt 20 de oameni asezati pe niste scaune aranjate in cerc. Cei mai multi par pensionari, iar majoritatea sunt femei, printre care insa am regasit cu privirea si cativa barbati. Se simt aici ca intr-o mare familie. Stau de vorba despre ce e nou in domeniu, mai pun la cale vreo expozitie, fac schimb de desene si ate, invata arta cusutului unii de la altii, dar discuta si despre cursul dolarului, politica sau problemele personale.

TERAPIE. Dupa fiecare „sedinta" saptamanala, si-au facut un obicei din a merge toti „la o bere", asa ca intre prieteni. Ileana Lambrescu, fosta profesoara, ne povesteste ca, de cand s-a apucat de cusut goblenuri, si-a gasit si linistea in casa, pentru ca inainte era o fire agitata si nu statea niciodata locului. „Ceea ce facem noi aici e o terapie de grup. Toata lumea are o anumita problema, mai mica sau cu totul deosebita. Cand venim aici uitam de toate astea, intram in alt mediu. Este o descarcare sufleteasca extraordinara", marturiseste doamna Mihaela Voicu.

MOLIPSITOR. Dorina Piatnischi este una dintre veteranele clubului. In ’91, cand a fost organizat cercul, era deja experta. „La inceput nu se gasea mouline-ul, nu exista materia prima si am inceput prin a-mi vopsi singura atele", ne povesteste. Daca unele impatimite si-au initiat sotii, altele au transmis copiilor aceasta pasiune. Mariana Toader are un fiu de 25 de ani. Ne povesteste ca, la inceput, il ruga sa-i coasa fondul goblenului, dar pentru ca i-a placut foarte mult, s-a apucat de cusut singur. „Acum lucreaza mai frumos ca mine", zice mama. „Cand vezi atele colorate ti se par potrivite, dar cand le pui una langa alta devin stridente, alteori, cand ti se par nepotrivite, se armonizeaza perfect", spun impatimitii despre problemele artei picturii cu acul. De aceea, barbatii sunt rasfatatii doamnelor, caci toate spun la unison ca ei au mai bine dezvoltat simtul culorilor si ca au mai multa rabdare.

ARTIST. Cristu Vanatoru se poate mandri ca este printre membrii fondatori ai clubului de cusatori de goblenuri. Este unul dintre acei oameni despre care poti spune ca nu are varsta. In tinerete, dragostea pentru popice l-a adus pe un podium mondial; acum, o alta patima i-a luat locul celei dintai: confectionarea goblenurilor. In camera in care ne-a invitat nu aduce aminte nimic de preocuparea pentru popice din tinerete. In schimb, de placerea pe care i-o trezeste acum arta picturii cu acul pomenesc zeci de ace cu ate de diferite culori infipte intr-o bucata de polietilena prinsa de capatul patului, mai multe goblenuri inramate, agatate pe pereti, si o panza de dimensiuni mici, la care incepuse lucrul, lasata sa se odihneasca pe un taburel langa pat. La cei 71 de ani, Cristu Vanatoru este acum la fel de indragostit de migala confectionarii goblenurilor precum era in tinerete de daramatul popicelor.

MAESTRU EMERIT. Povestea lui Cristu Vanatoru in lumea popicelor incepe in 1955, dintr-o intamplare. Avea pe atunci 22 de ani. „Eram in formatia de dansuri populare a clubului «16 Februarie». In aceeasi incinta functiona si sala de popice a Cubului «Petrolul», care pe atunci era campioana nationala. Primisera o dispozitie de la Federatia Romana de Popice sa-si formeze o echipa de tineret si au venit sa ne convinga, asa ca toti baietii de la dansuri ne-am dus la popice", ne povesteste. In 1959 este cooptat in lotul national, unde incep sa vina succesele. A participat in decurs de zece ani la sase campionate mondiale. „Saptamana dinaintea campionatului o numeam «Saptamana Patimilor». Aruncam vreo cinci sute de bile pe zi, iar cine nu facea fata nu intra in campionat. Constiinciozitatea a fost cel mai mare atu al meu, altfel n-as fi reusit", povesteste domnul Vanatoru. In 1966 obtine medalia de aur cu echipa si medalia de argint la proba pe perechi. O data cu titlul mondial ii este acordat si titlul de „maestru emerit al sportului". Trei ani mai tarziu, la Bolzano, in Italia, castiga medalia de bronz la individual. Dupa 15 ani de popice se retrage „cu un gust amar din cauza discriminarilor facute de cei de la Federatie". Nu vrea sa spuna mai multe…

Si „pictori", si poeti...

O doamna ne inmaneaza un caiet gros, pe a carui coperta scrie cu litere de-o schioapa: „Expozitia «Culorile Toamnei»". Inauntru sunt asternute pe hartie impresiile si sugestiile privitorilor fiecarei editii a expozitiei, dar si ale creatorilor. „Multa sensibilitate si frumusete in oceanul de violenta care ne inconjoara. Va multumesc", scrie un vizitator. „Imaginile reusesc sa prinda o secunda din viata, o expresie, un gand, daruindu-i viata, desi la prima vedere par atat... de moarte", isi asterne altul impresiile. Pasiunea pentru confectionarea goblenurilor a dezvlotat se pare si simtul liric al unora dintre practicanti pentru ca unii s-au apucat sa scrie si poezii despre patima lor: „Cu acul pe panza pictez/A pictorilor arta frumoasa/Iubire senina si grea/Goblenul, pasiunea mea"

Arta picturii cu acul pe panza

Desi poate parea de mirare ca un barbat poate avea o pasiune pentru cusut, Cristu Vanatoru lucreaza la goblenuri de aproape 30 de ani. O face pentru placerea personala si cu o pasiune de exceptie. A dobandit patima unei preocupari frumoase in urma unei intamplari neplacute, cand a trebuit sa urmeze un tratament in spital. „Aveam o vecina de salon care lucra tot timpul. Ma uitam la dansa cum facea si asa am invatat si am inceput sa lucrez si eu. Am facut pana acum cred ca peste o suta de goblenuri." Ne arata o panza inramata, cat o coala de hartie. E o reproducere dupa tabloul „Cap de Tiganca" al lui Grigorescu. A lucrat la el timp de doua luni si a iesit perfect, aidoma originalului. Intr-un colt, pe perete, e primul goblen confectionat de el. Nu s-ar zice…Toate par ireprosabile. „Tot ce iti trebuie este pasiune si rabdare", ne dezvaluie domnul Vanatoru reteta. Cea mai grea lucrare pe care a facut-o pana acum este o reproducere dupa „Rondul de Noapte" de Rembrand. A lucrat la goblen timp de un an, pana a iesit asa cum si-a dorit. Cei interesati sa cumpere astfel de opere artizanale nu sunt foarte multi. „Cele mai multe le-am facut cadou la cunostinte. Mai sunt si persoane care cumpara pentru a-si onora anumite obligatii. E un cadou frumos si deosebit", marturiseste domnul Vanatoru.