Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Intalnirile dintre bolnavii care primesc grefe si familiile celor decedati, de la care s-au prelevat organe, sunt ravasitoare. De pilda, un receptor de ficat a fost vizitat de mama baiatului care murise intr-un accident. Era un moment delicat. M-am retras, i-am lasat sa discute. Am putut constata apoi ca amandoi au fost extrem de marcati."
- 1700 de donatii de organe pe an, in Spania. In Romania s-au inregistrat anul trecut doar 6
- 20% este rata refuzului de prelevare, in Romania. In Danemarca, aceasta se ridica la 45%
Medicul Victor Zota, de la Statia de Ambulanta a Municipiului Bucuresti, si Rosana Turcu, o colega a sa, si-au asumat, din proprie initiativa si in mod complet dezinteresat, una dintre cele mai dificile misiuni umanitare din lume. Se numeste "coordonare de transplant". In primul rand, ei sunt aceia care comunica rudelor celor care au suferit, de pilda, accidente grave si au ajuns intr-o sectie de reanimare ca pentru acei oameni s-a facut totul, dar ca viata lor s-a sfarsit. Apoi incearca sa-i convinga ca totusi, chiar si dupa moarte, ei pot trai in alte trupuri si pot salva vieti. Daca reusesc, o intreaga "uzina" medicala se pune in functiune.
Oameni morti, cu inima batand Cel mai delicat si solicitant moment al acestui demers este cel al discutiilor cu familia. "Din pacate, noi suntem aducatorii vestilor proaste. Nu e usor sa convingi o familie indurerata, marcata psihic ca o ruda draga tocmai a murit, atat timp cat o vad intr-un pat de spital, inconjurata de tuburi, cu inima batand, fiind calda, avand tensiune, spune doctorul Zota. Sarmanii tot mai spera. Nu e usor sa le explici ca omul se afla in moarte cerebrala si ca, de fapt, nu respira, ci-l respira aparatul. Mai mult, niciodata nu se discuta cu o singura persoana, ci cu toti apartinatorii. Ei trebuie sa se sfatuiasca, sa se decida. In Romania, aceste discutii sunt foarte lungi. Pot dura 24 de ore sau chiar mai mult. Cel mai adesea vor sa afle catre ce persoana se vor indrepta organele prelevate. Dar aceasta se poate sti abia dupa 6-7 ore de la semnarea acceptului! Dupa fiecare asemenea discutie sunt epuizat, stors de vlaga. Bietii oameni intreaba, eu sunt obligat sa le raspund la intrebari care uneori par copilaresti, dar care pentru ei sunt foarte importante. Din pacate, n-am timp suficient ca sa-i las sa-si revina din soc. Posibilitatile de a mentine pe aparate un decerebrat, practic un cadavru, sunt limitate. In plus, trebuie sa declansez de urgenta toate procedurile. Dar familia trebuie lamurita fara nici un dubiu. Nu avem voie sa-i lasam vreo urma de indoiala, fiindca asta ii va urmari toata viata. Pana acum n-am avut asemenea situatii. Nimeni nu a regretat gestul de a dona. Este un gest complet altruist si in nici un fel recompensabil sub forma materiala. Nici nu sunt de acord cu asemenea recompense. Dar bine ar fi sa li se acorde macar un ajutor constand in servicii funerare. Marea majoritate a donatorilor provin din familii sarace. Unele dintre ele n-au avut nici macar posibilitatea sa-si ridice mortul si sa-l transporte acasa."
Cum se capata viata fara pile O data ce faza tensionata a discutiilor se epuizeaza si familia semneaza acordul de prelevare, se trece de urgenta la faza "rece" a interventiei propriu-zise. 60-70 de specialisti intra in alerta. Sunt mobilizate masini, elicoptere, avioane. Se declara moartea cerebrala a donatorului, ziua si ora exacta a deconectarii de la aparate, care vor fi inscrise in certificatul de deces. Se recolteaza probe pentru testele pe baza carora va fi configurata harta imunologica a donatorului, care se va compara cu hartile similare ale receptorilor aflati pe listele de asteptare. Probele sunt trimise la Institutul de hematologie, la Institutul Fundeni, la alte laboratoare specializate. Dupa indelungi comparatii, se hotaraste cine va fi receptorul. Acesta este anuntat, adus rapid de acasa la clinica unde se va face transplantul, pregatit pentru interventie. Se anunta si se transporta toate echipele operatorii de prelevare si de implantare. Dupa prelevare, organele trebuie sa ajunga in cel mai scurt timp in sala de operatie. Chestiunea compatibilitatii perfecte este una care trebuie lamurita fara echivoc. Doctorul Zota: "Compatibilitatea e cheia! Aici nu merge cu pile! Nu exista pozitii privilegiate pe listele de asteptare. A avut Dumnezeu grija de asta. Veti intelege daca faceti doar diferenta intre frecventa transplanturilor din Romania si din Spania. La o clinica din Spania, unde am fost la o specializare, am avut un caz. Nu inchisesera receptorul, ficatul era la vedere. De la bun inceput am avut niste dubii si, intr-adevar, pacientul a refuzat transplantul. Rinichiul, daca nu merge, il treci pe hemodializa. Dar ficatul e compromis intr-o asemenea situatie. Si omul moare! Colegii spanioli mi-au zis insa ca nu se pune o astfel de problema. Il vor inscrie pe o lista de asteptare de prioritate nationala si este imposibil ca, in cateva ore, sa nu-i gaseasca un ficat. Dar, aici, in Romania, daca un bolnav refuza organul transplantat, ce fac? S-a terminat! Exista bolnavi care stau de mult pe liste si a caror stare de sanatate se degradeaza continuu. Un transplant dureaza de la opt ore in sus. Mai poate el sa reziste sub anestezie pe masa de operatie? Aceste aspecte nu mai tin de bunavointa. Inima poate fi folosita patru ore dupa prelevare, ficatul - maximum opt, rinichiul - 24 de ore. Nu te poti juca nici cu organele prelevate, nici cu viata receptorului! ".
Medicii refuza sa devina coordonatori de transplant "Acolo unde nu ai coordonatori pregatiti, nu ai nici donatori, nici transplanturi, crede doctorul Zota. Scolarizarea nu se poate face in Romania. Nu avem nici traditie, nici posibilitati." Notiunea de "coordonator de transplant" a aparut din necesitate: la fiecare transplant se simtea nevoia unui centru de comanda, in stare sa armonizeze informatiile. Spaniolii au inventat notiunea, ca si sistemul national de functionare. La ei, in fiecare spital activeaza cate un coordonator platit, secondat de doi-trei asistenti. Au, de asemenea, coordonatori intraspitalicesti. Au pus la punct si un curs foarte dificil, recunoscut la nivel internat ional: TPM (Transplant Procurement Management). Din Romania, doar medicii Zota si Turcu l-au absolvit. Au fost sponsorizati de niste firme. Apoi, printr-un concurs unde au participat cu aplicatii, au castigat cate o bursa. S-au specializat la Barcelona, unde au lucrat prin spitale, pe langa coordonatorii de acolo. "Am incercat sa-i convingem pe colegii nostri din tara sa devina coordonatori, marturiseste dr. Zota. La inceput au fost entuziasmati, apoi au renuntat cand si-au dat seama cat de greu e sa convingi o familie sa-si dea acordul. Dintre toti a mai ramas doar doctorita Corina Popeniciu, de la Targu-Mures, si un tanar medic din Oradea. Nu se aloca fonduri pentru o astfel de activitate. E o munca voluntara, la care ne inhamam de bunavoie si care ne consuma bani, timp, nervi. Eu o fac de 7 ani. Pentru mine, Serviciul de ambulanta a obtinut de la minister o delegatie, ca sa pot pleca din timpul programului. Macar sa nu mi se taie orele la serviciu! Din fericire, avem cadru legislativ. Mai intai a aparut Legea nr. 2/1998, care circumscrie cadrul transplantului de organe si de tesut in Romania. Apoi, Legea 104/2003, initiata de profesorul Ifrim, care corecteaza niste inadvertente ale primului act. In cateva saptamani ar trebui sa avem si normele de aplicare. Se simte insa lipsa acuta a unei structuri de coordonare. Toate tarile europene au cate o structura cu personalitate juridica, preocupata sa gestioneze, sa finanteze si sa reglementeze transplantul. Nu trebuie sa privim mai departe de Ungaria. Cei de acolo au creat Hungaro Transplant. Rezultatul: sunt practic depasiti, nu au atatea centre si nici atatia bani cate transplanturi pot sa faca."
Cult national pentru transplant Spaniolii au un adevarat cult national pentru transplant. S-a creat acolo o adevarata industrie. In Spania se inregistreaza peste 1.700 de donatii pe an, cu o rata a refuzului de 20%-25%. In tarile nordice, rata refuzului atinge niveluri mult mai mari. Danemarca, de pilda, consemneaza 40%-45%. In Romania, rata refuzului este una dintre cele mai scazute din Europa: sub 20%. Acum 3 ani s-au acceptat 21 de transplanturi, cu doi ani in urma - 13, iar anul trecut sase. Scaderea continua se justifica prin lipsa de organizare si prin absenta fondurilor necesare. Anul trecut, pana la data de 31 iulie, ungurii au avut 136 de donatori, noi - doar trei.
Sute de persoane s-au nascut a doua oara Dupa 1989, in Romania sute de persoane au avut sansa prelungirii vietii gratie transplantului de organe prelevate de la donori aflati in moarte cerebrala, dar si de la donori vii. Astfel, sute de transplanturi de rinichi au fost efectuate la Institutul Clinic Fundeni de catre prof. dr. Ionel Sinescu si la Clinica de Transplant Renal din Cluj-Napoca de catre prof. dr. Mihai Luncan. La Bucuresti si la Targu-Mures, medicii Serban Bradisteanu si Radu Deac au realizat pana acum sapte transplanturi de cord. Peste 55 de transplanturi hepatice au fost realizate la Clinica de Transplant Hepatic.
Citește pe Antena3.ro
Decizii de suflet In Statele Unite s-au infiintat asociatii ale familiilor de donatori. Oamenii se intalnesc, discuta, organizeaza dezbateri televizate. VIP-uri precum Michael Jordan si-au exprimat in mod public, din timpul vietii, dorinta de a fi donatori. "Americanii sunt mai expansivi, simt nevoia sa se exprime, spune dr. Zota. Europenii sunt altfel. Ca si la noi, familiile cred ca e mai bine sa-si traiasca singure durerea, sa ia decizii in intimitate. Vor sa ramana in sufletul lor, nu accepta sa se laude cu ele. La noi, mai eficiente par a fi discutiile in familie. Am avut cazul unui om care toata viata a donat sange. Nu a facut-o pentru beneficii materiale, ci pentru ca structural era un altruist. Familia a tinut cont de asta. Mi-au zis ca sunt siguri ca ruda lor ar fi fost imediat de acord sa-si doneze si inima, si ficatul."
Intre a fi si a nu fi "Resimt fiecare refuz ca pe o infrangere personala, marturiseste dr. Zota. O singura data m-am exprimat vag. Le-am explicat membrilor familiei despre ce e vorba si, in final, le-am zis ca am vrea sa introducem muribundul, un tanar, in programul de transplant. Am vazut cum brusc li s-au luminat fetele. Mi s-a parut nefiresc si am realizat ce se intampla: intelesesera ca dorim sa-i facem un transplant rudei lor! Le-am mai explicat o data. S-au schimbat imediat si au refuzat categoric. S-ar fi bucurat ca baiatul sa fie salvat, dar nu erau dispusi sa ofere altora o sansa. I-am mustrat, dar degeaba. Am fost amarat multa vreme apoi."
Cum se moare de doua ori Fiecare accept are povestea lui, orice refuz - de asemenea. Un caz. O femeie gravida ajunsa in pragul mortii. Nici copilul nu mai putea fi salvat. Initial, familia a fost de acord cu prelevarea. La un ceas dupa ce au semnat, rudele si-au retras acceptul: o infirmiera le-a strecurat ca niste indivizi or sa vanda organele in strainatate. Intamplator, in aceeasi sectie, la cateva paturi mai incolo a aparut un alt donator. Familia acestuia n-a avut nimic impotriva. In doua zile s-au facut prelevarile si transplanturile. Cealalta familie a aflat, si-a dat seama ca a gresit si a cerut sa semneze un nou acord. Era deja prea tarziu. (CIPRIAN CHIRVASIU )
