Ciudad de Mexico - Piata Universitatii in varianta latino

Viata politica in Mexic are multe puncte comune cu cea din Roma-nia. Reporterul nostru Toma Roman Jr relateaza din Ciudad de Mexico despre fenomenul "Piata Universitatii", importat de la noi de mexicani. Si pentru ca la ei secera si ciocanul au inca mare trecere, se fac pregatiri intense pentru o mineriada in toata puterea cuvantului.

Cred ca unul dintre lucrurile care mi-au marcat cel mai tare existenta in adolescenta a fost manifestatia intinsa pe aproape doua luni, din 1990, in Piata Universitatii. In fiecare seara ma duceam sa zornai niste chei, sa zbier "mai bine mort decat comunist" si sa cant pana la raguseala creatiile muzicale ale unui domn Cristi Paturca, intre timp dat la fund. Acum, privind retrospectiv, imi dau seama ca eram absolut penibil crezand ca mai slabesc "sistemul" facand danga-langa cu cheile. Sentimentul mi s-a accentuat cu vremea, dupa ce am observat ca "liderii", niste guru de mucava la care ma uitam cu mare respect, au ajuns niste onorabili tenebrosi sau personaje marginal-ridicole.

PE INVERS. In Mexic au avut si au loc zilnic revolutii mai mici sau mai mari, de catifea, de fonta sau de mai stiu eu ce. Unele se lasa cu morti, batai, distrugeri, altele se sfarsesc la o tequilla de impacare. Inca de cand am aterizat pe Aeroportul Benito Juarez din Mexico City, prietenul care ma astepta a inceput sa injure miscarea in plina desfasurare. Din cauza ei trebuia sa ocolim jumatate de oras. Bulevardul Reforma si toate strazile din centrul orasului erau blocate de vreo luna si jumatate de oamenii fostului candidat prezidential de stanga Lopez Obrador, care in iulie a pierdut la mustata alegerile in fata concurentului de dreapta, Felipe Calderon.

AMESTECATURA. La 3 iulie 2006, imediat dupa alegeri, s-a anuntat ca Felipe Calderon, reprezentantul partidului de dreapta Noua Actiune, a scos cu ceva peste jumatate de procent peste contracandidatul sau de la Partidul Revolutionar Democratic. Imediat, partizanii lui Obrador au ocupat centrul capitalei, situatie care se perpetueaza si azi. Cum am facut ochi, a doua zi mi-a trasnit prin cap sa ma joc nitel de Che Guevarra din carton. Am plecat spre Bulevardul Reforma. Deja, dupa atat timp de protest continuu, lucrurile intrasera intr-o rutina razboinica. Era un fel de Piata Universitatii de la noi, doar ca de vreo 20 de ori mai intinsa. Mai multe sute de corturi se intind de-a lungul a peste zece kilometri. In ele am distins doua tipuri de personaje. Unii cu treaba, trimisi de partid, din diverse zone ale Mexicului, altii sositi la picnic. Exista bucatarii de campanie, cluburi de rummy, copii ai durerii care pun de o miuta printre afisele antiimperialiste. Fiecare cort apartine unei organizatii: Femeile eroice, Politehnica Rosie, Frontul Popular Pancho Villa, Indigenii de Stanga, Zapatistii, Sindicatele Unite etc. Oamenii au venit cu televizoare, muzici, fleici marca Fidel Castro. Cum m-am alaturat cauzei a aparut unul care mi-a cersit zece pesos (cam un dolar american) pe motiv ca dreapta a adus tara de rapa. In cortul femeilor revolutionare canta un ciumete. Cum am intrat a inceput sa-mi zbiere-n urechi: "Mujeeeeres revolucionariaaaas, maaadres!". De spaima am plecat repede din cortul mamelor eroine, dupa ce, emotionat, am donat cinci pesos pentru nobilele idealuri. Ceva mai incolo, sub un banner mare pe care era inscriptionata "Resistencia Civil", se produceau doua dansatoare din buric. Am picat intr-o cugetare adanca asupra avantajelor rezistentei civile in compania dansatoarelor orientale. M-a trezit din reverie un chitarist care canta ceva melancolic, aproape identic melodic cu "Vino Doamne" al raposatului Vali Sterian. Numai ca textul spunea ceva cu "Vino Zapata".

AM FOST STALINIST. Mergand mai departe, am dat peste comunistii reformati din Partidul Muncitorilor. Aici, lupta de clasa era in pauza de pranz. Tovarasii mancau de zor, gandindu-se probabil la viitorul luminos al Mexicului. Nu mi s-au parut destul de hotarati. Am mers mai departe, spre un ogeac deasupra caruia tronau portretele lui Lenin si Stalin, precum si secera si ciocanul. Era locul de adunare a celor din Partidul Comunist marxist-leninist, niste dogmatici duri. O tovarasa vorbea sacadat. Am inteles ca era suparata pe Biserica Catolica, care isi scoleste tinerii credinciosi in arta luptelor greco-romane sa-i bata pe comunisti. Am dat sa pozez oratoarea, dar a aparut un cetatean scund si indesat, cu privire crunta, care ma credea probabil un dusman al poporului. I-am explicat ca sunt jurnalist roman, iar el m-a intrebat privind legitimatia: "Hurnalul es un diario d escuedra, comunista?". Fiindca nu voiam sa starnesc mania maselor (vreo 20 de bucati), am zis un "da" anemic. Camaradul de idei m-a luat de o aripa si m-am trezit langa femeia anticatolica, in fata unui microfon. Indesatul mi-a dat un branci spre microfon, spunand spre auditoriu: "Companieros... un companiero de Romania!". Am improvizat un discurs: "No abla muy bien espaniol, el pueblo unido hamas serra vencido, venceremos, unidad popular, viva la revolucion, hasta la victoria siempre!". Cred ca, pe langa lozincile pe care le stiam din Bucuresti de pe un CD cu cantece despre Che Guevarra, am bagat din greseala si un "Hasta la vista, baby!". Am fost aplaudat pentru debutul furtunos de agitator stalinist, ba chiar vreo doi tovarasi m-au pupat cu bale. Dupa ce le-am spus ca-s Traian Badescu (initial le zisesem Basescu, dar m-am corectat, sa nu fiu acuzat de lez-prezidentiabilitate), am reusit sa plec mai departe. Spre statia de metrou Pino Suarez e juma revolutie, juma talcioc. Sub afise cu diversi stangisti, pe niste paturi se vand tricouri, hot dogs, oale, fluiere si alte marafeturi. Toata lalaiala asta se incheia apoteotic cu un grup de studenti cu ochelari, deghizati in azteci, care faceau tumbe pentru ceva banuti.

INSPIRATIE
"Indesatul mi-a dat un branci spre microfon, spunand spre auditoriu: «Companieros... un companiero de Romania!». Am improvizat un discurs: «No abla muy bien espaniol, el pueblo unido hamas serra vencido, venceremos, unidad popular, viva la revolucion, hasta la victoria siempre!»"

MINERIADA

Curtea Suprema de Justitie a dispus acum catva timp renumararea unui esantion de 9% din buletine. Scorul lui Obrador a crescut nitel, dar nu cat sa-l bata pe Calderon. Dupa toate probabilitatile, candidatul de dreapta va fi proclamat presedinte la 6 septembrie. Numai ca o parte din aia de stanga nu se va lasa nicicum de proteste. Situatia e destul de grea, fiindca in Mexico City stanga a castigat puterea locala si ii protejeaza pe manifestanti. Chiar daca moderatii din PRD se vor retrage, din cate am simtit anarhistii si comunistii abia asteapta o confruntare. Deja in provincia Oaxaca, sindicatele profesorilor, controlate de extrema stanga, au batut mar politia si au incendiat cladiri. As vrea sa ajung acolo, dar aceiasi intelectuali bat si strainii, pe motiv ca vor sa descurajeze turismul "capitalist". La 15 septembrie e ziua nationala a Mexicului. De cand a devenit stat independent, parada militara trece prin Bulevardul Reforma. In mod normal, guvernul va incerca sa degajeze orasul, cu armata sau cu sustinatori adusi din provincie. Din fericire, la acea data o sa fiu la loc acasa. Nu de alta, dar la 15 iunie 1990 am incasat vreo trei suturi in fund de la un domn miner si istoria, in general, se repeta.