Ciulinii Bărăganului, stăpînii pustiului

CAMPANIE MULTIMEDIA: ROMÂNI, AVEŢI ÎN GRIJĂ O ŢARĂ!
Din vremurile în care ciulinii dansau drăceşte, unduindu-se vălătuci peste pîrloagele Bărăganului, satele locului păstrează pecetea vieţii grele. Jurnalul Naţional şi Radio România Actualităţi vă poartă într-o călătorie spinoasă printre Ciulinii Bărăganului. Acolo unde caii înhămaţi la plug au dispărut a rămas în urmă blestemul pămîntului sterp. Pînă şi legendele se sting într-o sărăcie deloc europeană.

BORDUŞANI ● Locul unde oamenii au o singură deviză a fericirii: "A fi, nu a avea"
Se spune că lipsa totală a umorului face viaţa imposibilă. Astfel şi-au zis şi locuitorii Bărăganului cînd s-au văzut "şefi" peste pustiu. Jurnalul Naţional împreună cu Radio România Actualităţi şi-au propus un exerciţiu de imaginaţie, aparent bizar. Ciulinii Bărăganului. Am mers prin satele copilăriei lui Panait Istrati încercînd să găsim culoarea "deşertului românesc" din poveste. Un cîrlig de care ne-am agăţat sperînd ca realitatea din teren să nu ne întoarcă totuşi atît de mult în timp.

Ca să trăieşti în Bărăgan îţi trebuie o inimă curajoasă. Niciodată viaţa nu şi-a împărţit generozitatea de două ori, iar cei ai locului o ştiu. Au transformat nimicul în avuţie şi, în timp, au împrumutat în sînge structura ciulinilor.

Borduşani, un sat înhăţat de Bărăgan dintr-o singură îmbrăţişare. Tărîmul unde românii, lipovenii şi ţiganii au învăţat că bogăţia pe care o poartă cu ei în tot locul se numeşte fericire. Aici, Europa îşi cere umil bilet la intrare.

DEFINIŢIA BOGĂŢIEI. Trăiesc din nimic, dar îi jigneşti dacă le spui asta. Au un orgoliu aparte şi o definiţie rară a bogăţiei. "Dacă ai ce pune pe masă eşti fericit!" Sînt mîndri de ţinutul ăsta necunoscut, în care doar cei ai locului sînt vrednici să mănînce. Doar ei i-au desluşit povestea şi în ruptul capului n-ar lăsa pe nimeni să le cultive colţul de rai. Îl păstrează exclusivist, asemenea legendelor iscate aici între Braţul Borcea al Dunării, mereu darnic în peşte, şi pîrloaga de ciulini. Durerea intră în instinct şi o dată cu ea şi povestea deportaţilor. Niciodată nu-i pomenesc numele, de frică să nu li se ducă singura vrajă care îi ţine în viaţă. Se ascund în spatele demnităţii şi refuză să-şi plîngă traiul. "Ăsta e Bărăganul nostru: uscat, secetos!", zice Leonida, un lipovean care parcă se descrie pe sine.

TREI FRAŢI VITREGI. Dacă îi întrebi de unde le vin banii, amuţesc. Cu un zîmbet retează orice urmă de răspuns. Lipovenii, românii şi ţiganii s-au unit în sat, adunaţi şi prigoniţi de istorie, şi au învăţat să trăiscă împreună, oferindu-se cu împrumut. Uneori se urăsc, alteori se înjură, fac glume unii pe seama altora, dar, dacă stai bine şi îi priveşti, observi că timpul nu a făcut decît să-i cosmetizeze frumos. Ţiganul munceşte, românul cîntă şi lipoveanul bea. Sînt fericiţi pentru că, spun ei la cărciuma din sat, nimeni nu-i va putea europeniza vreodată. "Aici nu e to have, aici e doar to be".

DE LA PALEA LA PĂLICI. Pînă şi cînd vine vorba de cîrciumi lucrurile se drămuiesc pe categorii. Lipovenii sînt cei care ţin măsura satului, îi gestionează averea ordonat, iar ceilalţi se uită cu stimă, alteori cu jind şi n-au încotro, decît să se ia după ei, altfel ar sta în loc, murind de foame.

"La Pălici, preţuri mici", singurul butic românesc din Borduşani. Alături, la şosea, între casele lipoveneşti cunoscute după buchetele de flori ce le împresoară, Palea şi-a deschis şi el o crîşmă, lipovenească, crîşmă de pescari zic cei ai locului. Pe lipovean nu-l interesează cine-i trece pragul, ţigan, român ori de-al lui, afacerea să meargă. Pe vremuri, Barbu Catargiu a fost boier de Borduşani. Ca şi atunci, şi azi, ţiganii sînt robi.

Chiar dacă nescris, statutul lor e ştampilat. Se mulţumesc cu resturile aruncate de la "fraţii ierarhici", de regulă fac munca cea mai de jos. Cu toţii trebuie să trăiască, iar ei ştiu bine a căuta fier vechi printre scaieţii înalţi, denumiţi cîndva ciulini. O fac în mod ciudat, cu umilinţă.

BOIERUL PEŞTILOR. În rest, bărbaţii vajnici ai satului pescuiesc. Toţi sînt pescari, dar, cînd vine vorba de meseria lor, capătă aşa o ruşine, încît fiecare se teme să-şi povestească munca. Ba că nu sînt cei mai în măsură, ba că de fapt nu mai sînt pescari cu acte în regulă, ba că acum "patronul" pescarilor e chiar Şcolnicu, şeful comunităţii lipoveneşti. Că ei de fapt aruncă năvodul, dar în zadar, pentru că "peştii îs striviţi de curent".

Luca, Marean, Caluţu’ şi cei cîţiva băieţi care se mîndreau cît de înfocat "vînează" pe Borcea încearcă să spună dosit o mare supărare. O dau pe ocolite, de parcă ar fi destinată doar celor vrednici să le desluşească slova încîlcită de nevoi şi sărăcie.

De cînd a venit Şcolnicu la şefia pescarilor, şi-au pierdut pe rînd licenţele. Le-au fost luate şi date altora, drept cadou de la stăpîn. La drept vorbind, borduşenii s-au obişnuit cu trei boieri, iar Şcolnicu, singurul barcagiu cu motor printre ciulini, pune bazele unui boierat modern. Azi doar ce mai prind la braconaj, în rest, lotcile frumos lucrate de Axinte, un bătrîn pe cale de dispariţie, la fel ca şi degetele lui tăiate pe cînd sculpta în lemn, stau părăsite pe Borcea, aşteptînd vreun luntraş nostalgic şi plictisit care să le plimbe de pe o parte pe cealaltă a Dunării. "Lotcile sînt de agrement", zice Axinte, şi nu-i de mirare, dar chiar s-a găsit unul, dotat cu radio pe baterii şi-o sticlă de poşircă, să se dea la vale alean pe apa Dunării, într-o zonă în care, între scaieţi şi apă, e cel mai fin nisip.

TRĂIM BINE, STRÎNGEM CUREAUA. Acolo o găsim pe Ica, o fată plină de energie. Cînd îi vezi chipul ai zice că e vreo orăşeancă rătăcită prin sat. Nici prin gînd nu-ţi trece că tocmai ea ţine în frîie un întreg mecanism. Borduşani 17 e numărul de la căruţa pe care a parcat-o rezonabil la un metru de Borcea, atît cît să nu o ia apa în învolburarea ei. A venit cu toată echipa de-acasă nu la scaldat, cum într-o plăcere nebunească o fac copiii satului, ci la spălat lîna. Prin sat, nimeni nu mai foloseşte lîna, zice ea, că i-a trecut moda, dar, dacă i-a fost dată pe degeaba, s-a gîndit că-i va găsi un rost în casă. Îşi clăteşte mai întîi picioarele, ca într-un soi de binecuvîntare a Dunării, ca mai apoi să învîrtă, rînd pe rînd, şomoioage în apă. E lînă de Braşov, zice ea, altminteri ar fi "plină de gomeţi" de la ciulinii ăştia zvăpăiaţi, cu al căror dans s-a obişnuit. În Borduşani, familia Icăi trăieşte din porumb, floarea-soarelui şi încă o reţetă: "Strîng cureaua – cum a zis Ciorbea; Trăiesc bine – cum le-a promis Băsescu". Cîteva baruri şi magazine, în rest nici un investitor nu şi-a încurcat banii în scaieţi. Drumul pînă la Feteşti, cel mai apropiat oraş, costă pe lună cam un milion, iar femeile satului nu-şi permit, deşi ar fi o alternativă. Se îmbată cu speranţa că într-o zi măcar unul dintre ei, cu ambiţie şi perspectivă, va deschide aproape de glie o fabrică de confecţii sau măcar o brutărie. Ar avea atunci femeile motive temeinice să creioneze vise copiilor flămînzi. Pănă una-alta îşi dau pămîntul în arendă pe nimic sau îl muncesc cu mîna lor. De fapt, nici ele nu ştiu ce-i mai rentabil. Cooperativa vinde porumbul cu 15 mii de lei, iar ei primesc la schimb doar 3 mii. "Cel mai bine, omul să-şi are pămîntul. Dar nu mai are putere, doar un nimic de pensie de la IAS", poveşteste Tică Pănculescu.

LEGENDA CAILOR SĂLBATICI. În Borduşani am văzut cele mai frumoase oi. "Scuipaţi-le de deochi", ne zice Tică, ciobanul de la stîna prinsă între pîrloagă şi Borcea. Aici, oamenii au un respect deosebit pentru animale. S-ar părea că împrumută din firea lor, din frumuseţea ascunsă cu dibăcie neaveniţilor.

Parcă toată bogăţia ar sta în animale, în caii care adoptă alura împărătească, zămislită din legen-da locului, pe insula de pe celălalt mal al Dunării. Acolo unde orăşenii spun că ar trăi caii sălbatici. E doar un basm pe care lipovenii mai cu seamă îl cultivă. Le plac poveştile şi parcă doar cu asta se îndeletnicesc cînd stau la un pahar de vorbă. Să vîndă snoave trecătorilor rătăciţi în Bărăgan, într-o lume pe care, deşi în aparenţă o deschid, nu fac decît să ţină cu dinţii de ea, să o ermetizeze ca şi cum ar fi singurul pilon de susţinere.
Povestea cailor însă e una cît se poate de reală doar în ce priveşte frumuseţea. Zilnic, lipovenii îşi duc armăsarii pe insulă, îi lasă să treacă slobozi Dunărea înot, să zburde în singurul punct umplut de verdeaţă. Ciobanii povestesc că aici s-ar fi ascuns nişte "urieşi". Oameni mari, care au cărat pămînt şi s-au separat de lume, şi asta se întîmpla demult, pe cînd nici măcar "bătrănii de bătrăni", cei care le-au lăsat legendele, nu existau.

"Dii, Caligula!", îşi îndeamnă un tînăr calul la scăldat. Caligula, un cal falnic, trece la trap printre scaieţi şi plonjează în apă cu al său călăreţ cu tot.

CONSERVA FERICIRII. Oriunde s-ar duce, spune Leonida, în Borduşani e alt aer. Uşor rusesc, gîndeşte el, mai ales iarna, cînd vijelia apropie Rusia de oamenii săi, cumva parcă să-i încălzească, în semn de amintire, pe cei nostalgici. Astfel au rezistat şi deportaţii trimişi de comunişti să piară. Au găsit în nimic tot ce aveau nevoie. Lemne la discreţie, şopteşte Leonida, tocmai scoase din Dunăre, puse la uscat de vară pentru la iarnă. Mai apoi peştele, găinile, oile, caii i-au îndestulat. Nu mor de foame. Şi cînd le vine chef de muncă se pun pe scos ciulini. Unii s-au gîndit să plece, să-şi zidească case, să urnească satul ăsta oprit în timp. Mai toţi au revenit deznădăjduiţi, ori că munca a fost prea grea, ori nu s-au priceput, ori li se întîmpla vreo tragedie. Mereu au găsit cîte-o motivaţie. "Ţarina îl trage pe om acolo unde s-a născut", şi-a spus şi Leonida cînd a lăsat agricultura italiană şi a decis să revină în sat. Uitîndu-se la Borcea, care le mai face figura şi sare din matcă, Leonida e mulţumit: "Dacă mor mîine, nu-mi pare rău. Că mor aici, în Borduşani, fericit".

Hagieni, locul de peste pod

"Fetili! Fetili!", cheamă un puşti găinile la masă. Cu o mişcare de om curios le aruncă grăunţe, mai cu seamă să-i fie pozat cocoşul ce-şi motivează impozant statutul în curtea bunicii lui din Hagieni. "Eh, e copil de Bucureşti, nu ştie el de astea", ne explică bunica, retrasă din Capitală la obîrşie. Împreună cu alte familii formează un sat, mai degrabă cătun. Hagieni, un loc pustiu, izolat de un pod din scînduri de restul lumii. Pe aici mai trec doar oile, în căutarea "mugurilor" de ciulini, şi uneori bătrînii, atunci cînd vine maşina de la oraş cu alimente. Se duc rar să-şi cumpere ceva. Ei zic că au de toate, poate le mai lipseşte o sticlă de ulei, ceva zahăr şi cam atît. Trăiesc într-un pustiu pe care îl iubesc şi cu deminitate îl apără ca cea mai de preţ bogăţie. Bogăţia nimicului. Cîţiva corcoduşi, pîrloaga ce-şi aşteaptă foarfeca la sfîrtecat, casele simple, dar curate, însumează toată împărăţia lor. Şi-un cimitir, aruncat în fundul satului, ornat cu bălării. "Numai bătrăni sîntem aici, de parcă ne-am retras… ", şi nu-şi mai continuă ideea bunica. Ce ştie el, nepotul, care priveşte la desene animate ca la Bucureşti. Altminteri e singura casă cu Digi tv. Pe aici ce mai vin vlăjganii plătiţi cu ziua să scoată ciulinii, să plimbe oile pînă la stînă. Dar cheful de muncă al celor în putere e invers proporţinal cu vîrsta. S-ar zice că, mai degrabă, bătrînii ar pune mîna să muncească, cum au făcut o viaţă întreagă, într-un soi de inerţie. Nu se culcau pînă ce vitele nu erau adăpate, nici nu mîncau înaintea lor. Era o lege nescrisă de mulţumire. Azi, voinicul spintecător de ciulini îşi face de cap cu o mîndră, sub căruţă, la botul calului.

Leonida

"Nu cred că e om care să fi venit aici şi să nu fie fericit", zice Leonida. La amiază, uliţele fojgăiesc de oameni. De cai înhămaţi la căruţe, de cai lăsaţi de capul lor, de cîinii pitici ai Bărăganului. Fîşiile de pămînt ale Borduşanilor se înnoadă precum sforile în pămătuf, alunecînd în jos, către apă. Sau poate că de acolo vin, dinspre Dunărea care a rămas neschimbată de pe vremea cînd ciulinii se dădeau de-a rostogolul prin pustietatea cîmpiei, cînd peştele aproape că-ţi sărea în farfurie, cînd flăcăii obişnuiau să-şi ia lumea în cap o dată cu prima suflare a Crivăţului. Poveştile satului se îneacă şi izvorăsc deopotrivă din apele bătrîne şi tăcute. Ciulinii din amintirile bunicilor, ăi pitici care aşteptau vîntul de la ruşi ca să-şi înceapă jocul drăcesc peste Bărăgan aproape au dispărut. Le-au luat locul scaieţii ruginii şi înalţi, care stau de veghe, adunaţi planton ca nişte soldaţi în armată, din buza apelor pînă dincolo de liniile şoselei. Nişte lotci tolănite ca focile pe fîşia de nisip care urmăreşte cursul apei. Un buldozer cocoţat pe o colină sparge deopotrivă liniştea şi pereţii unui fost conac boieresc pentru a face loc unei vile. Jur-împrejur, ochii se îneacă într-o pîclă lăptoasă de lumină.

Nu rataţi!
Ascultaţi "Ciulinii Bărăganului" azi, la ora 17:30, la Radio România Actualităţi.