Copiii-sinucigaşi din Oaş. Micuţi spânzuraţi de dorul părinţilor plecaţi în Franţa

'Am vazut franghia pe scara, in sura... Am fugit repede si cand am pus mana pe el, am simtit ca si cum ai pune mana pe omul cald, pe omul viu. Florine, ce-ai facut, ma? Dar n-a mai apucat sa raspunda, se dusese', ne povesteste Gheorghe Torz, unchiul copilului. Omul a cules din franghie trupul mic al nepotului, l-a intins in batatura jos, in zapada si s-a chinuit disperat sa-l readuca la viata. Nu putea sa moara asa la 11 ani. A mai incercat sa-l invie o vreme si intr-un final si-a dat seama ca altceva nu mai are ce-i face decat sa-i puna lumanarea la cap.

Era o vineri de februarie, ora 4 fara un sfert. In dimineata aia copilul Florin Bale din Tarsolt (Satu Mare) se sculase bine dispus, se imbracase, plecase la scoala, se jucase, rasese cu copiii si fusese ascultat la franceza. Pe urma venise acasa, se dezbracase de hainele de scoala, mancase cartofi prajiti, se dusese in sura si-si pusese singur gatul in streang.

N-a lasat nici un bilet de adio. Unchiul banuieste, insa, de ce s-a omorat: “Cred ca totusi, de dorul parintilor, desi mie nu-mi spunea niciodata asta, era inchis in el, nu vorbea. Nu se plangea niciodata de nimic sa nu ne supere pe noi. Daca as fi banuit numai ca din cauza parintilor era el tot timpul atat de trist, l-as fi luat de mana si l-as fi dus in Franta, la ai lui'. De fapt, asta spun toti vecinii si colegii lui Florin, daca-i intrebi. Anume ca, in ultima vreme, baiatul spunea tuturor ca ii e foarte dor de mama si de tata si ca abia asteapta sa plece la ei.

Ca 80% din comuna, mama si tatal lui Florin erau dusi in Franta, la munca, de vreo trei ani. Se vedeau de cateva ori pe an, mai mult de sarbatori. Anul acesta, inainte cu o luna sa se omoare copilul, il vizitase mama. Femeia venise acasa nu neaparat de dorul lui, ci cu treaba; avea nevoie sa-si schimbe niste acte. A fost ultima data cand Florin a implorat-o cu cerul si pamantul sa ramana acasa si sa renunte la Franta. Sau, daca nu, macar sa-l duca si pe el acolo. Ca de fiecare data, mama i-a raspuns ca o sa-l duca negresit, dar nu chiar acum, ci intr-o zi, candva...

“I-am promis ca-l ducem cu noi si n-am putut si el e ramas cu speranta, cu speranta...'

Nu erau saraci, aveau tot ce le trebuie: o casa mare, utilata cu tot ce trebuie, mobila frumoasa, ca la oras, gradina si animale. Cam tot ce-i nevoie la casa omului, in afara de baie si termopane. Sperau, insa, ca Franta ii va ajuta sa-si dezvolte si mai mult gospodaria.

Adica sa-i lase si ei baiatului, poate, intr-o zi, o casa cu etaj si o avere frumoasa, cum aveau toti osenii din comuna – toate facute, evident, cu banii castigati in Franta, in constructii. Fata de restul lucratorilor in constructii, parintii lui Florin erau mai modesti: mama ingrijea un nepot in Franta, iar tatal vindea ziare. Il lasasera acasa la unchiul Gheorghe, iar ei ii trimiteau baiatului din strainatate tot ce-i trebuia. “A trait aici ca-n paradis, nu i-a lipsit nimic, nimic. A avut tot, tot, tot, toate posibilitatile, tot ce i-a dorit inima. Ii trimiteam bani, telefon, haine frumoase, ciocolate si bomboane', ne spune tatal, Toader Bale. Priveste fix intr-un punct si recunoaste: “I-am promis ca-l ducem cu noi si n-am putut si el e ramas cu speranta, cu speranta. Florin, lasa ca venim acasa si facem tot posibilul sa te luam. Cand, ne intreba. La vara mergem, taticule. La vara care vine'.

In ziua inmormantarii copilului, tatal a imbatranit cu zece ani. Vorbeste slab, abia murmurat, cu umerii adusi a vinovatie. Asa pare numai, caci in realitate el nu se simte chiar vinovat. Zice ca a plecat in Franta fiindca n-a avut incotro. “In Romania se poate sa traiasca un om?', intreaba. Sta pe ganduri, tot cautand pretexte sa se simta din nou om: “'Nu e sigur ca a fost sinucidere. S-ar putea sa fi fost joaca. De fapt, nu ca s-ar putea, chiar adevarat, cred ca a fost joaca. Si poate ca l-a placut Dumnezeu sfantul si de aia l-a luat la el'.

“A plans cu lacrimi de foc... mamica, zicea, nu vii acasa? N-a venit pana ce n-a murit fata'

Invatatoarea lui Florin, insa, nu crede ca a fost accident. Si simte asta mai ales dupa ce pune toate lucrurile cap la cap: “Tot timpul era asa, pierdut, parca ceva, ceva astepta el, si parca acel ceva nu mai venea. Intr-o zi a venit langa mine la catedra si si-a pus capul pe umarul meu. Atunci am simtit exact asta, anume ca, uite, mai, copilul n-are mama! Si asa ca el sunt multi copii de la noi din scoala cu parintii plecati. Le trimit ai lor din afara televizoare de tot felul, laptopuri... au o gramada de bomboane, dar dupa ce le termina de mancat poate ca se intreaba in sinea lor: oare ce face mama mea?', ne spune Ana Batarcean.

Ca povestea lui Florin nu este un caz izolat ne-o spun zecile de sinucideri in randul copiilor cu parinti plecati in strainatate, intamplate din ultimii ani. Un fenomen dramatic, prea putin cunoscut, pe care autoritatile nu l-au semnalat si nici nu l-au bagat in seama. Unii psihologi au vorbit, chiar, despre o epidemie de sinucideri in randul acestor copii. De pilda, cu cateva saptamani inainte de sinuciderea lui Florin, o alta adolescenta din satul vecin Calinesti a facut-o si ea.

Mama Mariucai plecase de ani de zile la munca in Italia, iar pe ea o lasase singura cu fratele mai mic, in casa neterminata a unui unchi. Traiau amandoi intr-o camaruta, tristi si mistuiti de dor, fara sa aiba cui povesti ce au pe suflet. Mariuca Bodog avea numai 14 ani. A gasit-o o vecina in pod, intamplator. 'Ramasese cu ochii deschisi si cu capul intr-o parte. Era aninata cu un cablu, aproape de horn. Eu cred ca nu facea asa ceva daca era acasa maica-sa. Ea a avut lipsa de mama, a tot cerut pe maica-sa. Plangea si se necajea ca mama ei nu-i aici. A plans cu lacrimi de foc... mamica, zicea, nu vii acasa? N-a venit pana ce n-a murit fata', ne spune vecina Ana Boja.

Si prietena ei, Andreea Neamt, intelegea ce simte, dar n-o putea ajuta cu nimic: “Suferea ca mama ei e la mii de kilometri si nu se mai intoarce. Vedeti, ,mama ei nu i-a spus niciodata ca o iubeste. De aceea, Mariuca era mereu trista si deprimata. Iar colegii ei nu o bagau in seama si nici macar nu o salutau pe strada, gandindu-se, poate, ca da-o dracului, Mariuca e e saraca si n-are mama, de ce sa o bagam noi in seama?'

Atat a mai ramas astazi din copila Mariuca cea frumoasa: o camasa rosie si o sanda, aruncate pe undeva, prin podul prafuit aal unchiului.