Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În România zeci de mii de părinți trăiesc de pe urma propriilor copii. Deși noul cod penal a înăsprit pedepsele pentru cei care își trimit copiii la cerșit, nimic pare să nu a zdruncine fenomenul. Avem 138.000 de copiii care sunt exploatați prin muncă sau cerșetorie în România.
În Piața Unirii din București, în mijlocul valului de oameni care se revarsă din gura de metrou ca apa din țeava de la robinet, un copil de patru ani se oprește în loc. Desenează din ochi un șotron imaginar și se apucă să-l traverseze într-un picior. Oameni grăbiți nu-l bagă în seamă, valul se revarsă în drumul lui spre oriunde, dar copilul pentru o clipă e doar el cu șotronul. O voce aspră îl strigă de undeva din față. „Andrei, haide, avem treabă”. E mama lui, dar treabă în realitate are doar Andrei. Să cerșească.
Petronela trăiește de pe urma copiilor săi de când a devenit mamă. Are patru de toți. Dar pe cel mare nu-l mai scoate la stradă că a crescut prea mult, s-a lungit, are voce de bărbat și lumea nu-i mai dă. Îl trimite din două cuvinte la muncă. Așa că în fiecare sfârșit de săptămână îi rămâne Petronelei să-și alinieze la cerșit restul odraslelor, cele „productive”: o fata de zece ani, un băiatul de opt și Andrei, de patru.
Acasă la Andrei
Andrei stă într-o garsonieră putrezită din cartierul Ferentari. Putrezită cu tot cu haine, cu tot cu mobilă , cu tot cu ziduri. Garsonieră e totuși un cuvânt prea mare pentru a numi ceva puțin mai mare decât un coteț, un pătrat unde e greu să spui unde se termină dormitorul și de unde începe bucătăria. Într-o parte e un pat în care abia încap doi oameni stând pe-o parte. De aceea, când se face ora de culcare, părinții întind pe jos o plapumă groasă pe care dorm cei patru copii lipiți unul în celălalt ca într-un puzzle. Acolo, pe jos, trebuie să împartă locul cu gândacii care mișună aliniați, formând un al doilea covor, mișcător. Îi vedem atacând tot ce e rest de mâncare. Îi găsim adunați ciorchine în strachina pisicii pe fundul căreia stau câteva bobițe semn că cineva în camera aceea totuși s-a săturat. Capul familiei e Fănel. Atunci când e întrebat dacă a muncit vreodată, Fănel își umflă pieptul în față, ca un general care-și inspectează dispozitivul: „Cum să nu?! În 1986 am lucrat la Carpați în construcții. Era să fiu numit șef de echipă, adică cel mai bun”. „ Și de atunci? Au trecut 20 de ani de atunci”, îi reamintim. „De atunci nu mă mai angajează nimeni, că-s bolnav. Mai muncesc cu ziua”. Ne spune și ce boală are. Îi spunem că ce are el nu e deloc incompatibilă cu munca. Ridică din umeri. „Ce viitor vezi tu copiilor tăi?”, îl întrebăm. „Pe praful asta nu știu ce viitor ar avea. Le trebuie o grămadă de lucruri, rechizite, haine și toate alea. Le trebuie o grămadă. Ca să crești un copil în patru metri pătrați e greu”. Fănel oftează și își aprinde o țigară. Pachetul e plin. Frigiderul în schimb e gol. Stă în el o oală cu o zeamă subțire în ea. „Asta e tot ce avem pe ziua de azi”, zice mama și-l ușuiește pe Andrei care trage de ușa frigiderului. „Ce ai mâncat Andrei azi?”. „Ciorbiță”. „Si cu mai ce?”. „Cu cartofi”. „Dar carne ai mâncat?”. „Nu, carne nu am mâncat” . „Și îți place carnea?”. „Daaaaa, că e mai bună carnea”. Maică-sa se uită la fiul cel mic cum răspunde la întrebări și zâmbește. De muncit a muncit și ea cândva, nici ea nu mai știe anul. „Am fost la APACA, la croitorie. Am stat trei săptămâni”. „Trei săptămâni de muncă în toată viața ta?”. „Păi dacă și eu sunt bolnavă?! Am ulcer duodenal și nu sunt operată”. Recunoaște că trăiește de pe urma copiilor ei. „Acum începe și școala îmi trebuie caiete, nu am cu ce să le iau, dacă nu lucrez. Vreau să se ducă la școală să nu se apuce de droguri, să nu se apuce de furat. Deocamdată sunt cerșetori, că sunt mici. Dar când o să fie mai mari nu o să îi mai pun să cerșească. Uitați, băiatul cel mare are 17 ani și nu cerșește!”. ”Dar cu ce se ocupă?”. ”Stă acasă”.
La „plimbare” cu mami
Când se face după amiază și dogoarea soarelui de sfârșit de vară se mai astâmpără, mama dă semnalul de plecat la cerșit. „Hai Monica, strânge alea și hai. Hai, Dorin, îmbracă-te”. Pe cel mic îl îmbracă ea. Andrei știe ce urmează. Numai că nu îi zice cerșetorie. Îi spune „la plimbare cu mami”. Față de cartierul în care stau, Centrul istoric pare altă planetă. Andrei se uită cu gura căscată în jur deși știe locul pe de rost. Nu mai sunt blocurile jupuite de tencuială printre care se înalță mormane de gunoaie. Aici străzile sunt spălate, fațadele clădirilor au culori vii și coloane nesfârșite de oameni se plimbă printre sutele de mese întinse la soare pe străduțele pavate din Centrul Istoric. Andrei nu mai așteaptă să îi spună mama să înceapă. Știe ce are de făcut. Cum ajunge în zona teraselor se duce glonț cu fratele lui la oamenii care ocupă mesele. Se pune în fața unui domn și îl fixează cu ochii lui albaștri. „Îmi dați și mie un ban?”. Omul începe să îl chestioneze. „Dar cui îi dai tu bani? Lui mami că eu îi pierd. O dată mi-au căzut din buzunar”. „Îți place să ceri bani?”. Dă din cap că nu. „De ce nu îți place?”. „Că e urât să ceri bani, că lumea nu îți dă”. „Și i-ai spus mamei tale că nu vrei să ceri bani?”. „Da!”. „Și ce ți-a zis?”. „A zis să fac bani ca să mergem în parc!”. Omul îi dă un leu și Andrei fuge glonț la femeie să îi predea. Petronela se cam rușinează de noi și cam stânjenită ia banii cu toată palma, să nu se vadă ce și cum. Andrei aleargă spre alte mese. Primește un refuz și pune bărbia rușinat în piept, strângând piciorul unei mese în brațe ca și cum ar fi căutat să se ascundă după. Mama se uită la el. O întrebăm. „De ce nu cerșești tu în locul lor?”.„Mie nu-mi dă lumea”.
