Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Cum vrei s-o naşti: vie sau moartă?”, a întrebat-o scurt doctoriţa, la naştere. Mama, aproape să leşine acolo, pe masă. „Păi vezi şi tu că are şase luni jumate. Dacă alegi să trăiască, vei naşte oricum un avorton”. Mariana Blaga era doar o copilă, avea 18 ani, credea că dragostea ei de mamă va dărâma şi munţii. „Să trăiască, orice ar fi”, a răspuns, fermă. Şi aşa s-a născut Alexandra, cu titlul de „avorton”. Nici 900 de grame n-avea.
„Era mai mică decât o pâine, dar atât de puternică, că mereu o lăsa pe asistentă cu gura căscată. O ţinea într-o mână şi cu cealaltă îi dădea biberon şi striga: ia uite la ea, nici măcar nu e înregistrată şi cu ce poftă poate să tragă din biberon!”, îşi aminteşte mama. Căci pe fetiţa ei n-o înregistraseră în scripte, la fel ca pe toţi copiii. Au trecut-o în documente abia peste o lună, când a luat un kilogram. Şi de abia atunci a început ea să existe, oficial. Dar tot o ţineau la incubator, crezând că moare.
„Ziceai că e un copil-robot, la câte fire ieşeau din ea. Avea fire în cap, fire în genunchi, fire în mâini şi o atelă, să-i stea mâna dreaptă. Şi apoi a făcut infecţie la stomac şi, pe lângă toate firele alea, îi mai băgaseră şi un furtunaş în burtă, să-i dea tratamentul pe acolo. Atunci a fost rău, rău de tot, că a venit doctoriţa la mine şi mi-a spus: dacă nu-şi revine până mâine dimineaţă, ia-ţi adio de la ea. Şi m-am speriat şi am plâns tare atunci, că tot vedeam în spital murind prematuri mai mari şi mai sănătoşi decât ea”, mai spune mama.
Dar a doua zi Alexandra era tot acolo, mirată, cu ochii mari deschişi. Trecuse, poate, hopul vieţii ei. Aşa au crezut şi părinţii, zicându-şi că de aici încolo totul va fi bine. Şi într-adevăr, o vreme au fost aproape fericiţi în căsuţa lor cârpită cu pământ şi lemne din Vidra de Ilfov. Mai târziu, când copila a împlinit opt luni, părinţii au realizat că primejdia n-a trecut: Alexandra nu stătea în şezut, nu-şi ţinea gâtul, nu scotea sunete. Era legumă.
„Pune-mă jos! Vreau să merg singură în picioare!”
Au dus-o iar la doctor. „Are parapareză spastică”, i-au spus. „Ba nu, tripareză spastică”, i-au zis în altă parte. „Ba diplegie spastică”, i-au spus alţi doctori. Într-un final, au descoperit că are tripareză spastică, o paralizie a muşchilor şi a tendoanelor. Mai târziu doctorul urma să-şi dea seama că pe lângă boala fizică, fetiţa mai suferă şi de retard.
Până la trei ani Alexandra n-a vorbit. Până la şapte era sătulă de spitale, dar tot nu învăţase să meargă. Mergea cu picioarele încrucişate, de fapt mai mult se târa. Era foarte puternică, n-am auzit-o să se plângă o dată, să ţipe o dată la injecţie, să zică o dată: gata, nu mai vreau. Când o ţineam să nu cadă, îmi dădea mâinile la o parte. Branulele şi le trăgea singură. Copiii erau răi, îi spuneau: Ce vrei, fă, handicapato? Ea nu zicea nimic, dar seara ne povestea nouă cu ochii în lacrimi”, povesteşte mama.
La şapte ani şi-a luat rămas bun de la păpuşa ei şi s-a dus din nou la spital, la operaţie. În secret, mama spera că după operaţie Alexandra va merge atât de bine, încât copiii din sat nu vor mai râde niciodată de ea. Când s-a trezit la reanimare, copila nu s-a plâns, nici n-a întrebat de operaţie. Atât a spus: „Pune-mă jos! Vreau să merg singură în picioare!”. N-a mers singură nici atunci şi nici acum. A reuşit, însă, un mic miracol: să nu mai păşească cu picioarele încrucişate, ci să calce normal, cu toată talpa. Dar tot mama o ţine în braţe, când fetiţa vrea să facă mai mult de câţiva paşi. În braţe a ţinut-o şi câteva luni, zi de zi, la şcoală, imediat după operaţie.
„O luam dimineaţa în braţe, ne urcam în microbuz, ajungeam în clasă, mă puneam în bancă cu ea în braţe şi făceam ora împreună. După aia învăţătoarea s-a cam supărat şi n-am mai avut voie să mai stau cu ea în braţe în clasă. Ieşeam pe hol şi stăteam cu ea până termina, o luam din nou în braţe şi apoi din nou la microbuz”, mai spune mama. După o vreme, însă, au scos microbuzul şi Alexandra a abandonat şcoala. Mama încercase, dar nu reuşise să o poarte zilnic în braţe, kilometri întregi. Când s-a pus problema să plătească o maşină, a avut de ales: cu banii ăia îi cumpără medicamente sau îi plătesc benzina până la şcoală. Au ales medicamentele. S-a interesat de învăţător itinerant dar, spune ea, în Vidra nu există aşa ceva.
2.000 de euro, un vis imposibil. „Mă rog să mă pot opera ca să merg şi eu la şcoală”
Acum au fost din nou la spital şi doctorii le-au spus că 99% Alexandra va putea merge fără ajutor, dacă se va opera la o clinică din Chişinău printr-o procedură complicată numită „miofibrotomia subcutanată pe etape prin metoda profesorului Ulizibat”, o invenţie a medicilor ruşi. Doar că intervenţia plus cheltuielile de drum şi cazarea costă aproape 2.000 de euro, o avere pentru familia Alexandrei.
S-au perpelit nopţi întregi să se întrebe de unde vor face rost de banii aceştia şi la final au realizat că n-au cum. Mama lucrează ca asistentul personal al fetei, iar tata pe şantier, pe o nimica toată. Tot ce se adună în casă merge la farmacie, pentru tratamentul copilei. Mâncare cumpără pe caiet, de pe o lună pe alta. Nici dacă şi-ar vinde dărăpănătura de cameră n-ar lua pe ea 2.000 de euro, căci e mai mult grajd decât casă de om.
Dar ştie mama că într-un fel – nu-şi imaginează cum – banii aceştia se vor strânge. E o speranţă care, culmea, i-a strecurat-o în suflet ciudata sosire a Bubulinei în curtea lor. E o porumbiţă sălbatică ce nu se mai dezlipeşte de Alexandra; un înger păzitor, crede mama. Căci, exact ca în poveşti, porumbiţa parcă ar înţelege totul: doarme cu Alexandra în pat, când o doare burta se aşează pe locul dureros, când mănâncă se pune pe piciorul ei, când o goneşte nu pleacă. Ciudăţenia e că, atunci când mama deschide şifonierul şi umblă în lucrurile fetei, Bubulina vine şi dă cu ciocul, ca şi cum ar încerca să o împiedice.
La nouă ani, Alexandra e micuţă şi stafidită ca o fetiţă de grădiniţă. Zâmbeşte mult, vorbeşte puţin şi, când rosteşte cuvintele, se uită în direcţia opusă. Îi e ruşine de ea însăşi căci înţelege bine că nu poate deschide gura la fel ca toţi ceilalţi oameni şi nici nu poate rosti cuvintele la fel. Şi-a călcat, însă, pe ruşinea ei copilărească şi ne-a îngăimat câteva vorbe: „Mă rog mereu să mă pot opera ca să merg şi eu la şcoală”.
Cine doreşte să o ajute pe Alexandra, poate apela familia Blaga la 0761009827 (Petrică Blaga)
