Creangă către Eminescu, despre bucureşteni: “Ciocoii din capitală, mânca-i-ar câinii, că sunt fiii lui Scaraoţchi”!

Eminescu, copil curajos şi Eminescu sărac, trăind în mizerie (Inedit)
Din patimile şi bucuriile poetului. Istorii vesele şi triste, amănunte inedite din viaţa poetului.
Când era de o şchioapă, reteza capetele puiilor de gâscă; la anii maturităţii îşi amaneta ceasul de aur, umbla prost îmbrăcat şi flămând.
Creangă îl compătimea că e nevoit să locuiască cu bucureştenii cei răi. Marele povestitor îi numea pe unii dâmboviţeni “ciocoii din capitală, mânca-i-ar câinii, că sunt fiii lui Scaraoţchi!”.

Poposim mai întâi în perioada începuturilor vieţii. În copilărie, alături de ceilalţi fraţi, Mihai obişnuia să se ascundă în lada de zestre a mamei. Aşa a ajuns unul dintre ei uns ca dracul de la lumânările de seu. În ograda largă, zburdalnici, se războiau cu gânsacii, în special Mihai. El avea o mai veche duşmănie faţă de aceşti reprezentanţi ai neamului păsăresc. La curtea boierului Balş din Dumbrăveni a prins nişte pui de gâscă, le-a retezat capetele şi le-a aşezat “purcoi” în mijlocul ogrăzii, faptă pentru care a simţit pe spinare usturimea sfântului Neculai mânuit cu asprime de tataia Gheorghieş. Iar la Ipoteşti Mihăiţă prindea bobocii şi-i închidea în cuşcă aşteptând să cânte precum canarii. Se mai spune că rătăcind la lacul din codru unde se scălda cu ceilalţi tovarăşi de joacă prindea fără frică şerpi veninoşi, raci, şopârle, broscoi pe care îi băga în traistă şi-i aducea acasă de o speria pe delicata sa mamă, Raluca. Mai mult, Mihai, ajutat de prietenul său de năzbâtii Ilie culegea melci din tufişuri, pe care îi înhăma cu aţişoare la cojile de nucă zicând că-s boi trăgând la car. Însă frumuseţea copilăriei avea să fie spulberată, urmând greutăţile tinereţii, ale măturităţii.

Eminescu fără lemne de foc şi dat afară de gazde pentru neplata chiriei
Se ştie că Eminescu a avut chiar un trai deosebit de greu în anumite momente. Martori apropiaţi ai poetului au lăsat amintiri sfâşâietoare în privinţa traiului său. Ducea o existenţă “mocnită”. Lucra din greu zile şi nopţi, citea, reflecta, conspecta, scria poeme sau se dăruia polemicii ziaristice la Timpul. Îi încurca viaţa lipsa lemnelor de foc, scria Slavici. “Uneori Eminescu era văzut în redacţie îmbrăcat sumar, ca salahorii, făcând din zi noapte şi din noapte zi, nemâncând sau uitând să mănânce, bolnav şi sufocat de datorii…Cei mai frumoşi ani au fost ani de calvar îndreptăţindu-l să-şi blesteme existenţa. Din pricina salariului mic s-a văzut în situaţia de a nu putea să plătească chiria şi de a fi dat afară din gazdele şi aşa modeste unde locuia. Salvarea sa era de multe ori ceasul de aur dăruit de tatăl său pe care mergea şi îl amaneta, cu greu ivindu-se prilejul de a-l scoate. Avea o listă interminabilă de datorii către diferite persoane, aşa încât făcând o socoteală sumară, nu-i mai rămânea bani să mai şi trăiască”.

Locuinţa lui Eminescu. “Scânduri înnegrite de vreme, roase de carii şi pline de păianjeni…Pe jos rogojină, iar dedesubt pământul lipit”
Un anonim a evocat interiorul sărman al uneia dintre chiliile sale. “Sărmană, igrasioasă, cu bureţi la colţare şi la încheieturile duşumelelor stătea aici drept chiriaş la o bătrânică, un adăpost sub bolţi scunde şi afumate la Caimata. Înăuntru, un pat de scânduri, cu o velniţă albă; în colţ o masă de brad cu un scaun de lemn, iar în jurul pereţilor policioare acoperite cu cărţi. Tavanul cu scânduri înnegrite de vreme, roase de carii şi pline de păianjeni…Pe jos rogojină, iar dedesubt pământul lipit şi netezit de baba bisericii”.

Într-una din scrisorile lui Creangă acesta îi spune: “Bădie Mihai…Eu te credeam mort şi mă luam de dor cu amintirile, când eraţi în jurul meu, tu, Augură, cel blestemat, Conta şi alţii, cari acum vă fuduliţi prin capitală, alături cu ciocoii, mânca-i-ar câinii, că sunt fiii lui Scaraoţchi, şi pe voi norocul şi binele…”. Cu un astfel de trai greu Eminescu se îmbolnăveşte. Aşa îl vede o singură dată Arghezi prin Bucureşti,  întâmplare cu care a rămas în minte. “Mă numesc unul din oamenii în viaţă care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase…Locuiam pe Calea Victoriei, deasupra unui tinichigiu şi ieşeam dimineaţa la plimbare până la locul care se chema pe vremuri cişmeaua roşie…Într-una din dimineţi am văzut aglomeraţie multă, urmărind cu cinismul râsului prost un om cu mânecile cămăşii dezbrăcate…”