Cu acel “da” mi-am pecetluit soarta

Maria, regina României - Povestea vieţii mele (102)
Eram amândoi tineri, plutea dragostea în văzduh, era primăvară şi pe faţa mamei se citea o aşteptare fericită... Un buchet de trandafiri roz, o convorbire la fereastra deschisă, pe când luna răsărea încet desupra caselor oraşului, o odaie de hotel, cadru cât se poate de puţin romantic... Asta e tot ce am de spus, despre întâlnirea noastră de la Munchen. Nu mi-a rămas nici o altă amintire; câteva frânturi de convorbiri, ce nu cuprindeau nimic deosebit, un buchet de trandafiri şi luna... Şi pe urmă, ceva mai târziu, “Im wunderschonen Monat Mai”, se făcu şi logodna noastră - cine ar fi crezut? - în Palatul Nou de la Potsdam, sub ochii plini de aprobare ai kaizerului Wilhelm şi sub blajinul zâmbet automat al Augustei Victoria, pe care familia îşi făca o plăcere s-o numească Dona.

Mama era radioasă şi mi se pare că Charly, fusese aceea care îmbărbătase pe sfiosul principe, în clipa aceea de cumpănă. Cum a găsit el curajul, să-mi facă propunerea de căsătorie e şi azi pentru mine un prilej de uimire; dar mi-a făcut-o şi eu o primii. Am spus fără meşteşug “da” ca şi când ar fi fost un cuvânt foarte firesc de rostit. “Da”, şi cu acel “da” mi-am pecetluit soarta. Şi-am deschis uşa vieţii, o lungă viaţă, pe care mi-am pus în gând s-o povestesc; s-o povestesc cât voi putea de nepărtinitor – cel puţin aceasta e dorinţa mea fierbinte.

În aceeaşi seară, kaizerul a dat un mare banchet în cinstea noastră, pe insula Păunilor, o frumoasă insulă pe unul din lacurile din Potsdam.

Împăratul, cu darul vorbirii care-l deosebea, anunţase într-un discurs, vestea logodnei noastre. Decor regal şI militar,  şampanie, urale, felicitări. Îmi amintesc puţine amănunte de la acea serbare. Eram plină de însufleţire, mi se pare că eram fericită; dar dedesubtul zgomotului, strălucirii şi al măririi, simţeam o strângere de inimă care ne făcea pe Ducky şi pe mine să ne ţinem de mână, cu nelinişte. De pe atunci simţeam gustul amar al despărţirii, al sfâşierii unor legături mult iubite: se deschidea o uşă spre un viitor cu totul necunoscut, spre ţara mea, tainică şi nedescoperită.

Aproape nu cunoşteam pe viitorul meu soţ şi nici pe nimeni dintre ai lui, afară de “unchiuleţul şi mătuşica”; iar pe tatăl lui, prinţul Leopold de Hohenzollern, unul din cei mai încântători oameni din timpul lui, abia-l zărisem o dată. Iar unchiul Charles sau Carol şi depărtata lui ţară - România – erau pentru mine ceva de nedesluşit la care nu trebuia să cuget prea de aproape, ca să nu-mi pierd cumpătul...

Şi apoi mai presus de toate, mă gândeam la Ducky; Ducky, cea mai scumpă tovarăşă şi părtaşă a vieţii! Cum vom avea vreodată puterea să ne despărţim?

Inconştient, în fundul gândului, simţeam, că era neîmpăcată; simţeam că ea nu putea înţelege, cum mă învoisem atât de uşor şi cum, fără multă chibzuinţă, primisem pe acest om, aproape necunoscut; în adâncul inimii ei, găsea vinovat acel “da” rostit aşa de repede, prea repede.

Cuprindea într-însul despărţirea, cuprindea începutul a ceva nou, în care ea nu avea nici o parte; totdeauna împărţisem toate împreună şi acum iată că începea ceva nou, care n-avea să fie, care nu putea să fie, împărţit cu dânsa.

În acea seară, întâlnirăm pe primul român, ce se ivise vreodată în calea noastră: colonelul Coandă, aghiotantul logodnicului meu. Era un tânăr înalt, plăcut şi chipeş, cu o uniformă ciudată, faţa lui strălucea de mulţumire căci românii erau foarte bucuroşi că tânărul lor prinţ moştenitor se căsătoreşte după cum era dorinţa ţării. Se pare că nepoata reginei Victoria, o prinţesă ai cărei unchi şi veri ocupau numeroase tronuri, întruchipa tocmai ceea ce toţi doreau: căsătoria aceasta era ceea ce se cheamă “un beau mariage”; deschidea uşa spre un viitor nou, pentru o ţară încă puţin cunoscută “care se afla undeva la Răsărit” căci trebuie să mărturisesc că, pe acea vreme, astfel vorbeam de România, atât de scumpă mie astăzi. Colonelul Coandă ştia cum să-şi arate bucuria.

Vorbea franţuzeşte cu mai mare uşurinţă decât tânărul şi sfiosul lui principe. Găsi multe cuvinte în care să ne spună cât de fericiţi erau regele şi poporul român, ce minunată primire aveau să facă tinerei mirese şi cât de frumoasă era  ţara lui, cât de romantice îi erau priveliştile şi cât de pitoreşti ţăranii. Ne spunea că poporul “va purta pe palme pe viitoarea lui regină” - mi-aduc foarte bine aminte că acesta a fost expresia întrebuinţată de el, - că-i vor clădi un cămin încântător şi că va fi privită, cu părul ei de aur şi cu ochii ei albaştri, ca o zână bună venită de dincolo de nouri.