Cu Botezul, prin „blocurile întunecate” ale Bucureștiului

Glasul din Pustie. Cam așa e cu „Botezul” prin blocurile din centrul Bucureștiului. Cu frică de COVID și nu de Dumnezeu, lumea nu mai deschide ușa înaintea preotului venit să sfințească. Mulți se feresc de busuiocul cu agheasmă pe după vizoare, alții râd a rău, semn că unele campanii de pe net și-au atins scopul. „Vrem spitale, nu Catedrale” se poate măsura acum și în sunetul soneriilor la care nu răspunde nimeni. Stridente și degeaba.

„Mă întrebi de ce n-am deschis ușa? Păi, cum așa? De trei zile n-am apă caldă! Crezi că-mi arde mie de popă?”. Omul nu prea e dus la biserică, iar când a venit Biserica la el, s-a dat cu treburi. Bate cruci și sfinți în direcția Primăriei Generale și-l pomenește adânc pe edil. Cu patos și fără cuvioșenie. Zice că pe palierul lui „popa cu botezu’” nu a avut spor. Că unul e la serviciu, altu-i musulman, iar al treilea e „haștag”. Ăsta, ultimul, e, cică, radicalul blocului în materie de religie: „E cu usrplus și nu-i suferă pe popi. Nu știu dacă e ateu, da’ l-am văzut cu mielul de Paște”. În blocul din buricul Bucureștiului problemele de credință s-au redus la ură sinceră: între „haștag” și „baba de la parter” - „aia de are doi câini și deschide la interfon la bagabonții cu colindu’”. Fiecare atacă cu ce poate: femeia îl bârfește pe radical în tot cartierul, „hastagul” lipește pe geamul de la intrare afișe referitoare la curățenia de după câini. Ca armament greu are hip-hop-ul și bormașina. Botezul nu a adus împăcarea.

Părintele este unul tânăr. Știe cartierul ca pe o carte deschisă. De mic a mers cu Botezul, cu preotul paroh. Așa îi cunoaște pe toți și, din respect sau rușine, lumea nu răspunde cu scandal. „Era o zonă aici, înainte, ca în pustiul Gadarei. Vreo trei blocuri. Întunecate, negre. Nici țipenie și parcă atunci când apărea câte unul, eram priviți cu ură. Ani la rând nimeni, dar absolut nimeni nu deschidea ușa pentru preoțime. Încet, însă, i-am apropiat de Dumnezeu”, povestește preotul. Spune că pentru a merge în vizita pastorală de Bobotează trebuie să fii un bun diplomat. Altfel, poți să înfrunți răul. 

Între datini şi uşi închise

O vizită pastorală de Bobotează poate fi o misiune primejdioasă printre apartamente. Câteodată, o ușă deschisă nu înseamnă un creștin sfios cu capul plecat în așteptarea picăturilor de apă sfințită. Poate să fie unul „afumat”, cu chef de petrecere la care vrea să-i cânte chiar popa, un câine care să rupă de sutană sau un „COVID” bucuros că are cu cine socializa în pragul apartamentului în care își ispășește izolarea. Chiar dacă ești în centrul Bucureștiului, poți să le ai pe toate la un loc. Cu adaos, bolboroseli urâte auzite pe după vizor. 

„În Iordan Botezându-te Tu, Doamne, Închinarea Treimii s-a arătat”. Glasurile puternice sparg liniștea scării de bloc. Ecoul coboară spre parter, pe palierele goale. Misiunea preotului și a celor trei băieți – paracliserii şi diaconul – începe întotdeauna de sus. De la ultimul etaj, după ce afișul care anunță vizita pastorală este dezlipit de la intrarea în bloc. Pe motiv de siguranță și curățenie.

Un miros de mâncare ce fierbe pe aragaz anunţă o uşă deschisă. E două etaje mai jos. Câteva momente preotul rămâne în rugăciunea cântată adânc: „...Că glasul Părintelui a Mărturisit Ție, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te...”. Zidurile sunt stropite, la fel şi plantele pe care oamenii le-au pe holul blocului. „Şi florile înseamnă Viaţa. Iisus, când a intrat în Iordan, a sfinţit totul: şi apa şi plantele şi animalele”. Cu paracliserii înainte, preotul sfinţeşte pereţii blocului. Lângă o uşă, a fost lipit desenul mare al unui dinozaur. Mai sunt şi alte figuri din desene animate, semn că în apartamentul de aici este un copil. Aşa că preotul zăboveşte un pic mai mult în sfinţirea locului. 

În uşa deschisă mai jos e o bătrână. Singură, tocmai ce a terminat să-şi primenească apartamentul înaintea sosirii „Botezului”. „Bunica mea îmi povestea cum, înainte, la ţară, oamenii îşi făceau lună în case şi în curţi, iar toate erau făcute în rânduială. De era zăpadă, făceau potecă, porţile rămâneau deschise, iar câinii erau legaţi în coteţ. Toată lumea aştepta, cu casa luminată, să vină părintele”, îşi amintea mai târziu preotul. Cu un zâmbet cald, bătrâna din blocul „de centru de Bucureşti” îl întâmpină pe omul Bisericii cu o lumânare aprinsă. Să se respecte datina. Apoi, îşi trage repede baticul peste faţă, „pentru respectarea regulilor lumeşti”. Pe după masca sa, preotul spune rugăciunile în timp ce sfinţeşte locul. Ceilalţi din „delegaţie” sunt rămaşi pe hol, sfioşi. Nu cuteză nici să arunce o privire în casa omului. Îşi continuă încet coborârea: „...și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului...”.

„Împuşcături”, COVID şi Hristos

La o altă uşă, un domn bate cruci mari şi primeşte cu emoţie un calendar bisericesc. În mâna lui apare o bancnotă albastră, preotul se fereşte. Omul încearcă să îndese banii în sutană, n-are succes. „Bogdaproste, nu trebuie”, zice părintele şi iese aproape în fugă din apartament. În altă uşă, doi moşneguţi trag de plasa unui paracliser după busuioc şi calendare. Apartamentul sărac şi cu miros de vechi e deschis larg pentru „Botez”. Vizavi e lux, iar familia de aici primeşte cu evlavie slujba. Aruncă priviri superioare către săracii din vecinătate. Binecuvântarea preotului nu se schimbă. La un alt etaj, uşa se deschide cu lătrat de câine. Un caniche iese în viteză din apartament și se proţăpeşte în sutană. Preotul îşi continuă misiunea, paracliserii se trag pe lângă pereţi cu cântarea un pic sugrumată. Pe după o altă uşă se aude o manea, în vizor plutesc umbre. 

„...Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule...”, continuă Botezul pe scara blocurilor. Următoarele două paliere nu se deschid. „Nu e chiar aşa diferit faţă de anul trecut”, crede preotul. Epidemia de coronavirus poate că a ferecat ceva uşi, însă cei de la Biserică şi-a luat toate măsurile. Au măşti, dezinfectanţi, părintele chiar şi-a făcut testul. Acum e negativ. Cu ceva luni înainte a trecut prin boală. „Cu mila lui Dumnezeu am scăpat”, ştie tânărul preot. La penultima uşă, familia deschide larg. Din fundal se aud ţipete. Şi focuri de armă. Părintele pășește curajos aghesmuind împrejur. În dreptul dormitorului se opreşte un pic în sunet de mitralieră. „Şi tu bagi shootere?”, întreabă. Puştiul care se împuşcă on line răspunde cuviincios şi îşi primeşte cuminte împărtăşania. 

Ultima uşă, la parter, este specială. Sunt jocuri de luminiţe verzi şi roşii. Ramuri de brad şi luminițe de candelă. Iar intrarea în apartament are un afiş mare, de avertizare: „Atenţie, COVID. Perioadă de carantină”. Femeia care iese stă la distanţă considerabilă de echipa de la Biserică. Le mulţumeşte că s-au rugat pentru ea şi pentru familia ei. E bucuroasă de oaspeţi, chiar dacă stau la cinci metri depărtare. Povestesc lucruri din parohie şi se aduc aminte doi prieteni care tocmai ce au murit. „Virusul ăsta e tare parşiv. S-au dus, aşa, deodată”, atenţionează femeia. Din capăt de hol, preotul face semnul crucii şi aruncă cuvinte bune şi apa sfinţită înspre femeia carantinată. „Amin!”, zice femeia înainte să se retragă înspre locul izolării sale. 

„...şi lumea ai luminat, Slavă Ţie!”, se aude ca un ecou, în stradă, sfârşitul troparului Botezului Mântuitorului. Luminate sunt şi mai toate ferestrele blocului. Şi doar şapte apartamente s-au deschis celor veniţi cu Boboteaza.