Fugiţi în lume cu trenul şi cu Dacia, dormind în gări, în iurte şi-n deşerturi

“Daciotul” Iulian Angheluţă şi-a dat demisia din publicitate pentru două luni sabatice în Mongolia

Poate unora le place şampania fină servită în vacanţă la un restaurant frumos, dar el unul, zice, oriunde s-ar afla prin lume, îl caută pe localnicul firesc din mahala, să se bucure împreună în bătătura lui de-o bere locală şi de-o mâncare tradiţională făcută de nevastă-sa. Iulian Angheluţă n-a iubit niciodată restaurantele turistice, agenţiile, hotelurile, biletele cumpărate cu o lună înainte şi în fine, călătoriile aranjate în detaliu, cu lista de bifat în mână. Financiar şi le permite, căci are un job bun în publicitate. Dar nu vrea. Până acum, la 37 de ani, rezervare la hotel a făcut doar de două ori în viaţa lui. În rest, s-a plimbat prin toată Europa şi a mers până-n Mongolia cu maşina, cu ceilalţi doi “dacioţi” ai lui, dormind toţi trei, în cort, în iurte, în maşină, în deşert, pe munte, sub cerul liber, în grohotişuri şi, când a avut noroc, în case normale de om. Le-a bătut străinilor la uşă, le-a arătat prin gesturi că i-e şi foame şi somn, iar oamenii, înduioşaţi de-un nomad flămând cu ochi mari şi blânzi, l-au ajutat. Dar lucrurile astea le-a descoperit în prima lui călătorie sabatică adevărată: cinci săptămâni cu trenul prin Europa, el, fotograful Alexandru Molovata şi încă trei prieteni. Un mare curaj pentru România lui 2003, când nu intrasem încă în UE.  

“Mă, tu unde mănânci când mănânci?”

Un rucsac mare în spinare şi 400 de euro, costul întregii călătorii, asta a fost tot ce-au cărat cu ei pe tren. Îşi puseseră-n cap să doarmă noaptea în tren; ziua să hălăduiască prin capitalele Europei, până-n Portugalia. “N-aveam planuri, nici traseu. Ne plăcea o gară, ziceam: hai să coborâm aici că uite ce frumos e! Nu ne plăcea, mergeam mai departe. În Valencia - că nu mai aveam tren în seara aia - am dormit în fața gării, pe izopren, în sacii de dormit. În Vigo, un oraș din estul Spaniei, aceeaşi poveste cu trenul, doar că gara se închidea noaptea. Mergeţi să dormiţi în parc, ni s-a spus! Când am ajuns, parcul – loc de joacă pentru copii! Doi copaci, trei palmieri, două bănci!  Iar afară burniţa. Ce să facem? Ne-am băgat şi noi în toboganele alea şi acolo am dormit. N-a fost prea comod. Iar în tren dormeam întinşi pe jos, pe unde nimeream, nu neapărat la cuşetă. Până la Budapesta eu, unul, am dormit sub bancheta trenului”, ne povesteşte Alexandru Molovata, zis Molo. Acelaşi Molo care-şi înveselea colegii conversându-se cu toate naţiile Europei în… română. “Nu ştiu cum făcea, dar îi mergea. În Budapesta i-a cerut vânzătoarei 300 de grame de parizer. În română, normal. Băi, ce tot vorbești acolo în română, nu vezi că nu înţelege? Măcar arată-i prin gesturi. Ei, nici măcar nu i-a mai arătat, că aia i-a şi dat”, râde Iulian. Când venea vorba de mâncare, el fugea de restaurantele turistice. Prea erau internaţionalizate. Şi-a făcut şi-n Europa ce-a făcut şi-n Istanbul: “Mă duceam trei străzi mai în spate de aleea comercială la vânzătorii de pe stradă şi-i întrebam: mă, tu unde mănânci când mănânci? Şi ei mă plimbau 120 de metri mai încolo, în nişte spelunci, ceva grotesc, dar numai aşa puteam să mănânc şi eu la fel ca ei. Şi pe mine exact asta mă interesa, să intru mai mult în profunzimea culturii lor, să-i cunosc şi să-i înţeleg mai bine. Iar călătoria cu trenul e perfectă fiindcă poţi să vezi şi să faci tot ce vrei tu. Ai timp să te uiți pe geam, să vorbești cu tine însuţi şi să citești”. Peste tot în Europa s-au tot întâlnit cu români plecaţi la muncă. “Ce faceţi pe aici?”, erau întrebaţi. “Uite… ne plimbăm”. Aici toţi se blocau. “Cum adică vă plimbaţi? Nu munciţi? Sau cumva furaţi?”. Zâmbete. “Nuu, noi suntem turişti!”. Şi iar se blocau. “Cum adică turişti? Păi n-aţi zis că sunteţi români?”.

Un urs de pluş în jurul lumii

Pentru marea călătorie de astă vară Iulian Angheluţă şi-a dat demisia. Urma să plece două luni în Mongolia cu o Dacie 1310 second hand, cu Molo şi cu Nicu (“Dacioţii”),  la Mongol Rally, mii şi mii de kilometri de deşerturi, munţi, podişuri, șleauri, nisipuri, pietre, noroaie, frig şi arşiţă. Dar Mongolia era visul lui vechi, iar când a auzit că la final vor dona maşina, i-a crescut inima. La vremea aceea era director într-o agenţie de publicitate şi, sătul de muncă, de asfalt şi de oraş, a decis că merită să-şi sacrifice serviciul pentru visul mongolez. Aşa că au înfiinţat asociaţia Free Mioriţa, au căutat sponsori, iar restul cheltuielilor le-au completat cu bani de la ei, şi-au împopoţonat Dacia roşie, Iulian şi l-a luat jucăria - Copilu' dragul de el -, Molo şi-a luat alături un uriaş urs de pluş şi au plecat la drum. Iar toate păţaniile le-au scris în jurnalul călătoriei lor, pe pagina www.freemiorita.ro.

Turkmenistan: Molo, gonit din bancă fiindcă purta sandale

“Pe drum Mioriţa a fost claxonată de autoturisme, de camioane, de motorete sau de taxiuri. Cea mai emoționantă a fost întâlnirea cu doi turci care conduceau în paralel cu noi. Ei ne zâmbeau, râdeau și vorbeau cu noi în limba lor, iar noi le răspundeam în română. Le-am dat un autocolant al expediției și am făcut poze. Înainte ca drumurile noastre să se despartă, ne-au arătat ecranul telefonului pe care scria mare: au avut un drum frumos... ”. Iar în Turkmenistan au scris pe blogul lor despre bunătatea oamenilor simpli: “Pentru că se lăsa ușor seara, am făcut dreapta către un mic sat, unde un localnic s-a oferit imediat să ne găzduiască. Avea în fața casei un topcean (un pat de scânduri așezate pe niște picioare de lemn la vreo 50 de centimetri deasupra solului) pe care ne-a pus-o la dispoziție. Soţia lui ne-a dat o pătură, un pepene roșu și o lipie caldă. A urmat ceaiul, bomboanele și încă o oră de povești cu gazdele noastre”. Acelaşi Turkmenistan, povesteşte Iulian, unde Molo n-a fost primit în bancă încălţat în sandale. Funcționarul i-a recomandat să-şi cumpere întâi pantofi și abia apoi să se întoarcă.

În Kîrgîzstan, mai scrie Iulian, “peisaje de vis, creste înzăpezite, rafting, ciclism în munți, fructe proaspete, oameni curioși și ospitalieri. Munți în stânga și în dreapta, ulii care zburau deasupra noastră și creste cu zăpadă”. Și, spre încântarea lui, oameni calzi:  “Molo a făcut ce a făcut și a venit cu ceva fructe așezate pe o frunză de viță-de-vie. Niște smochine albe, ne-a spus el. Albe? Vrei să spui mai puțin coapte. Nu, e alt soi, alb. Păi și de unde le ai? Păi, uite, le vinde femeia aceea. Cere 1.000 som pentru şase bucăți, dar mie mi le-a dat gratis, ne-a spus Molo. Ca să nu rămânem datori, i-am dat și eu câteva pliculețe de Nescafe”.

Bucureștiul, după două luni de sălbăticie: “hmm, civilizaţie!”

Când au intrat în Mongolia, Iulian a început să lăcrimeze. Se ataşase rău de Mioriţa lor. Când a dat cheile din mână, a început să plângă. Îi treceau prin fața ochilor, ca într-un film, secvențe decupate cu el la volan. “Și ce drumuri”, scria pe blog, la final de călătorie, rememorând. “Am început scurt, de încălzire, pe asfalt, iar apoi am intrat la peste 40 de grade. Mai greu, dar mergea. A urmat și deșertul, cu 45 de grade și praf. Nu a zis nimic. A urmat alt deșert. Au mai fost munți la peste 3.000 de metri, unde iar nu a zis nimic. Și apoi gropi, grohotișuri, șleauri, praguri, noroaie. Când eram la volan îi simțeam vibrațiile motorului, scutul care lovea pietrele sau rochia roșie care era toată acoperită de nisip. Știu că i-au plăcut la nebunie drumurile pe care am mers împreună și pe unde puține rude de-ale ei cred că vor trece vreodată: deșerturile din Turkmenistan și Uzbekistan, munții din Kîrgîzstan sau nesfârșitul podiș mongol de la 2.000 metri. Am trecut împreună Marea Caspică și nu a avut rău de mare”. În două luni de hoinăreală, toate astea îl schimbaseră fără ca el să-și dea seama. Până și Bucureştiul i s-a părut la întoarcere mai verde, mai frumos şi mai plin de viaţă. Ajuns acasă, Molo a privit Bucureştiul cu un singur cuvânt în minte: “hmm, civilizaţie!”.