De 1 Mai la 1 Mai

SĂRBĂTORIND PRIN MUNCĂ • Cu gîndul la vremurile de altă dată
Colonia 1 Mai. Sau satul Mina 1 Mai. Oricum am numi-o, mica localitate ce aparține de comuna Vulcan și așezată de Dumnezeu într-un colț de rai natural a văzut și vremuri mai bune. Vremuri cu petreceri, cu grătare, cu veselie. Vremuri în care oamenii erau mîndri că sînt mineri și că locuiesc „în Colonie”. Astăzi, la 1 Mai, Ziua Internațională a Muncii se sărbătorește ca peste tot la țară… prin muncă.

SĂRBĂTORIND PRIN MUNCĂ • Cu gîndul la vremurile de altă dată
Colonia 1 Mai. Sau satul Mina 1 Mai. Oricum am numi-o, mica localitate ce aparține de comuna Vulcan și așezată de Dumnezeu într-un colț de rai natural a văzut și vremuri mai bune. Vremuri cu petreceri, cu grătare, cu veselie. Vremuri în care oamenii erau mîndri că sînt mineri și că locuiesc „în Colonie”. Astăzi, la 1 Mai, Ziua Internațională a Muncii se sărbătorește ca peste tot la țară… prin muncă.


„Nu vă supărați, încotro e Întîi Mai”, aruncăm pe geamul mașinii o întrebare unei femei din Vulcan. „Ce să fie?”, întreabă nedumerită. „Întîi Mai! Satul! Colonia!”, încercăm să explicăm în timp ce săteanca face ochii din ce în ce mai mari. În cele din urmă se prinde – „Aaaa! Unu mai! Păi ziceți maică așa! Mina Unu Mai! E în colo, la dreapta și apoi tot înainte, pînă vedeți pe stînga un pod. O luați pe pod și ajungeți”, ne ghidează ea, în timp ce mințile noastre încearcă să priceapă care e diferența dintre Întîi Mai și Unu Mai.


SATUL DIN PĂDURE. Urmăm cu sfințenie indicațiile date de localnică și facem stînga la pod. Urmează un drum pietruit, care ne afundă în inima pădurii. După aproape un kilometru de mers, apar și primele case. Cochete, din lemn sau bolțari, colorate și împrejmuite cu garduri din fier forjat. Sînt case noi și nu-i de mirare că oamenii au ales să și le ridice aici. Peisajul îți taie răsuflarea, iar liniștea e aproape amețitoare. La poarta fiecărei case sînt parcate una-două mașini - nemțești, franțuzești, sport, de teren sau de oraș. În jur însă, nici țipenie de om. E ora prînzului, dar prin curți nu se vede nici o mișcare. Admirăm și ne continuăm drumul spre inima satului. Pe coasta dealului se zăresc ultimele rămășițe ale vechii mine. Locuințele luxoase se „transformă” în case bătrînești sau blocuri „de muncitori”, spoite la stradă și cu cîte un geam din termopan, care strică decorul. Două vaci pasc alene pe lîngă garduri. În urma lor, doi copii – pînă acum singurele suflete pe care le-am zărit pe ulițe – chicotesc și se aleargă. În capătul uliței, în spatele unei porți mari de fier e spitalul de neuropsihiatrie. Unul dintre pacienții care se învîrte pe la poartă ne chestionează cu privire la scopul și durata vizitei – „Ați adus ajutoare?”. Pleacă dezamăgit după ce îi mărturisim că am venit cu mîna goală. Însă nu înainte de a ne avertiza că dacă îi căutăm pe doctori n-am nimerit o zi fericită – „E liber azi. Nu sînt aici!”. Asistenta care are grijă de bolnavi ne spune că aici, 1 Mai e o zi ca oricare alta pentru cei 150 de oameni din spital, ale căror minți au decis că nu le place această lume.


BINE CĂ E LIBER… O femeie voinică se îndreaptă spre ușa unui bloc muncitoresc cu un braț plin de rufe curate, abia luate de pe culme. Bărbatul ei se duce cu pas întins spre livadă, cu un ferăstrău electric în mînă. „Bine că e liber azi”, zice nea Sorin. „Așa apucăm și noi să mai facem ceva treabă pe acasă, că-s multe de făcut la țară!”. „Sărbătoriți 1 Mai prin muncă”, încerc o glumă. „Păi prin ce, domnișoară? Ce, mai e colonia asta ce era odată? Acum mina nu mai e, în locul ei făcuseră un depozit de murături, daă l-au închis și p-ăla. A trebuit să vină străinii, niște engleji, să ne facă și nouă dispensar aicea în sat. Și acuma stă încuiat și gol, că doctoruă vine o dată la 3 săptămîni p-aici. Nimic nu mai e aici! Nici în Vulcan nu mai găsești nimic. Dacă avem nevoie de ceva, mergem la Codlea. Păi ce, mai sînt acuma maialele (n.r. - sărbătorile) de pe vremuri? Venea tare multă lume aici pe vremuri. Acuma… Nimeni. Ce să facem, treă să muncim, altfel nu avem ce mînca”, își varsă nea Sorin năduful.


… CA SĂ AVEM TIMP DE MUNCĂ. Ca un făcut, după întînirea cu nea Sorin, prin toate grădinile au început să apară oameni cu greble, sape, hîrlețe. Întorc brazdele celor cîteva straturi pe care au semănat zarzavat, în palmele de pămînt din fața caselor. „Eh, ce bine că, uite, le-am pus! Am și morcovi, și ceapă verde, și pătrunjel și mărar și leuștean… Pentru la vară. Că la toamnă cumpărăm de la piață… Ce să-i faci? Dacă n-avem decît bucățelele astea de pămînt? De unde mai mult… Daă, acum, bine că le-am pus. Acuși dă Dumnezeu și o ploicică și se prind toate!”, zice cu optimism tanti Ileana și se apleacă să mai culeagă o buruiană dintre brazde.

La trei case mai încolo, în spatele unui bloc muncitoresc, patru fetișcane sapă un petic de pămînt împrejmuit cu gard. „Unde să ne ducem?” ne întreabă retoric atunci cînd le sugerăm că de 1 Mai ar trebui să se distreze. „Și pe femeia asta, săraca, cine să o mai ajute? Că e bătrînă și nu poate săpa singură. E vecina noastră, trebuie s-o ajutăm”, zice Melania, o puștoaică oacheșă, și mai înfige o dată hîrlețul în pămînt.

Singurii care se bucură cu adevărat de ziua liberă de 1 Mai sunt copiii. Nu merg a școală, așa că sunt, cît e ziua de lungă, pe stradă. Se plimbă cu bicicleta, se aleargă, se joacă „elasticul”…


EHEEE! PE VREMEA MEA… Unul dintre puținii oameni din colonie care își mai amintesc de faptul că au fost si zile de 1 Mai în care lumea nu muncea pămîntul , ci se bucura de o zi liberă e moș Traian Bălău. Are 70 de ani și 28 de ani de minerit, dintre care 8 la Mina 1 Mai. „Eee… Uite, de 1 Mai stăm acilea în cur pe scaun și vorbim cu dumneavoastră. Că grătar, n-avem cu ce… De băut, am bea, daă nu mai putem că ne-a interzis doctoruă… Ce să facem?”, întreabă în vînt moș Traian, neașteptînd vreo soluție salvatoare de la noi. Susține însă, tare și răspicat, că „era mai bine pe timpuă luă răposatuă și înainte de el, decît acuma”. Mina 1 Mai, povestește el, are 100 de ani. A fost deschisă de un neamț din familia Honecker, care a plecat din România o dată cu venirea comuniștilor. Ei au fost cei care au botezat-o după Ziua Internațională a Muncii. „Și au închis-o în ă64. Că am pierdut la întrecerea socialistă. Eram în concurs cu mina Căpeni și ăia au dat mai mult cărbune cu o tonă decât noi. Așa că 1 Mai s-a închis și minerii au fost preluați la Căpeni”, povestește moș Traian. Dar Ziua Muncii s-a sărbătorit cu fast în colonie, atât înainte cât și după închiderea exploatării miniere. „Cînd era deschisă, de 1 Mai fiecare muncitor primea câte o primă. Puteam să ne cumpărăm orice, pentru că aici la noi se găseau de toate. Veneau oameni și de la Brașov ca să cumpere din colonie ce nu se găsea acolo. Veneau muzicanți și maialul dura două zile - și pe 1 și pe 2 mai. Se încingeau grătare, se cînta muzică populară, se dansa… Oamenii se distrau. După revoluție nu s-a mai sărbătorit 1 Mai…”, își amintește moș Traian. Motivul principal, crede bătrînul, este că oamenii nu-și mai găsesc de lucru în zonă și „s-au împrăștiat. Care pe la Brașov, care pe la București, care prin străinătate… Că e greu. Numai Dumnezeu mai poate face ordine acum în țara asta. Eu mă tem că închidem ochii și noi și copiii noștri și în țara asta tot n-o să mai fie bine…”, spune el sentențios.

Diferenţe

Toată lumea din colonia 1 Mai s-a întrebat de ce-am venit la ei să vedem cum sărbătoresc și nu ne-am dus „mai pe vale, la vile”. „În vale” e noul cartier al coloniei. „Au acolo case toți bogații din județ. Colonei, doctori, avocați, criminaliști… Oameni cu bani”, îmi șoptește conspirativ tanti Maria.
Casele cu ștaif încep să apară pe măsură ce drumul se afundă în pădure. Diferența dintre ultima casă a celor din 1 Mai și prima vilă a „bogaților” e ca de la cer la pământ. Culori vii, lemn lăcuit, ferestre de termopan, gropi săpate pentru piscine și, cea mai importantă deosebire – grătarul care sfîrîie. Scăpați de aglomerația orașului și de nodul cravatei, oamenii cu guler alb se relaxează mâncând.