“Doamna Rutină împiedică progresul”

Baronul Laveleye. Voiaj în România (6)
Impresii de călătorie, crochiuri sentimentale, amintiri despre oameni şi locuri, care denotă marele interes pe care l-a purtat României baronul belgian Emile de Laveleye. Paginile sale de memorialistică – traduse azi pentru prima dată în limba română – sunt utile şi în plan istoric. Le-am extras din cartea sa “La Peninsule des Balkans”, publicată în 1888, în urma voiajului întreprins în Europa orientală.    
__________________________

Partea de sud a României pare că a fost, nu prea demult, un fund de mare. Terenurile terţiare sunt dominante, în Subcarpaţi; crestele sunt formate din roci secundare, în special calcare care dau marmură şi piatră de construcţie. În câmpie, însă, nu se găseşte nici pietriş pentru întreţinerea drumurilor şi nici pietre mai mari ca un pumn. Pădurile fiind rare, în mediul rural lipsesc complet materialele de construcţie naturale. S-ar putea face cărămizi, dar oamenii n-au combustibil. Ca să-şi facă o casă, nu le rămâne decât să recurgă la împletitura de nuiele lutuită.

Modelul lombard
Ar fi imposibil, pentru România, să dobândească  bogăţia agricolă care a făcut din Lombardia grădina Europei? Deloc. Dar România ar trebui să imite ceea ce locuitorii din valea râului Pad au făcut, deja, în epoca romană şi să aplice procedeele cântate de Virgilius şi pe care Tacitus le reproşa germanilor, că le neglijează. Arthur Young povesteşte, în notele sale de călătorie în Italia că, într-o  seară, la Teatrul Scala, văzând o mulţime de femei frumoase, cu toalete elegante şi bijuterii sclipitoare, se gândea la fermele pe care le vizitase dimineaţă şi-şi spunea: "Această desfăşurare de opulenţă şi de lux are la origine laptele, brânza şi vacile italiene!"...

În Lombardia, toate râurile care vin din Alpi şi din lacuri sunt captate, îndiguite, apoi trimise, prin canale artificiale, în toată regiunea, pentru a iriga, după nevoie, pământul, dându-i, astfel, o fertilitate minunată şi o bogăţie enormă. În România, cursurile de apă nu fac decât rău; ele creează obstacole în calea transportului rutier, sapă malurile, antrenează pământul aluvionar şi, apropiindu-se de Dunăre, formează mlaştini în care bântuie febra aftoasă. Primul lucru care ar trebui făcut, în cazul României, ar fi un studiu general şi aprofundat al regimului hidrografic existent şi al modului în care acesta ar putea deveni folositor, aşa cum s-a procedat în Lombardia. Aceasta presupune, pentru cultivatori, să fie gata să adopte culturile care au nevoie de irigaţii. Altminteri, ce beneficiu pot avea de la apă şi de la vegetaţie într-o zonă unde, timp de patru luni pe an, nu plouă decât când e vreo furtună şi unde totul e ars de căldura nemiloasă de afară!

Statistică agrară
În România, fără a pune la socoteală Dobrogea, din 12 milioane de hectare, 5.708.945 sunt consacrate culturilor şi păşunatului şi 2 milioane sunt ocupate de păduri; restul este teren neproductiv... din cauza oamenilor, nu a naturii! Potrivit unei lucrări bine scrise de d. Petre S.  Aurelian, "Terra Nostra", Bucureşti, 1880, completată cu datele pe care le-a cules, recent, Paul Dehn (Deustchland in Orient, 2ter Th. f.83) producţia agricolă a României  este estimată astfel: grâu - 559.560 hectare, care produc 895.287 tone valorând, în medie, 221.900 franci şi din care 400.000 de tone se exportă; secară - 110.775 hectare care produc 110.162 tone valorând, în medie, 8 milioane de franci şi din care 78.111 tone se exportă; orz şi ovăz - 356.894 hectare care produc 694.823 tone valorând, în medie, 47 milioane de franci şi din care 413.665 de tone se exportă.

Porumbul care se foloseste la prepararea mămăligii (polenta italiană) e  principala hrană a locuitorilor de la ţară şi  ocupă, singur, tot atât spaţiu cât toate celelalte cereale luate la un loc: 1.034.755 hectare, care produc 1.885.025 tone valorând, în medie, 150 milioane de franci şi din care 636.831 tone se exportă.
Şeptelul e relativ numeros; el cuprinde 2.557.381 cornute mari, din care 111.943 bivoli; 1.053.403 porci şi 4.758.366 oi şi capre. Exportul se limitează la porci şi la oi, în total 275.062 capete, cu o valoare medie de 10 milioane de franci, la care trebuie adăugate 6 milioane de franci, obţinute pentru lână.

Arta vinificaţiei
Viile merg foarte bine în regiunile colinare de sub Carpaţi. Ele ocupă circa 100.000 de hectare, care dau între 500.000 şi un milion de hectolitri, anual. Vinurile de Dealu Mare şi de Drăgăşani, în Valahia şi cele de Cotnari şi de Odobeşti, în Moldova, sunt plăcute şi ieftine.
La Grand-Hotel, în Bucureşti,  am băut un Drăgăşani excelent.

Viticultura şi mai ales arta vinificaţiei cer, totuşi, ameliorări substanţiale. Pomii fructiferi de toate soiurile, mai ales caisul, părul şi cireşul, s-au adaptat foarte bine şi dacă ţăranii şi-ar da osteneala să-i planteze, măcar în jurul casei, ar putea avea un câştig de pe urma lor, în afara unui desert plăcut şi sănătos; evident, însă, ar trebui, mai întâi, să aştepte, câţiva ani, până când vor da rod, ceea ce nu e în firea ţăranului, căruia îi cam lipseşte spiritul de prevedere. El continuă să facă tot ceea ce făceau înaintaşii lui şi nimic mai mult. Cu toate astea, în regiunile de deal şi în toată Moldova, se găsesc destul de mulţi pruni din care se face un alcool numit ţuică şi de care ţăranii, adesea, abuzează.
"Doamna Rutină" împiedică progresul în agricultură, la români. E adevărat, însă, că şi modul de posesie a pământului e atât de detestabil, încât ar ruina total oricare altă ţară, chiar şi Far-Westul american. 
Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
Continuare în numărul viitor
________________________________

Ion Ionescu de la Brad
În România, întemeietorul agronomiei, ca ştiinţă, a fost Ion Ionescu de la Brad (1818-1891). El a fost primul profesor de ştiinţe agricole de ţară, înfiinţând această disciplină didactică la Academia Mihăileană din Iaşi, de la 1842 până la Revoluţia din ’48. Fiu de preot, învăţase el însuşi la academia ieşeană, după care a plecat la Paris, pentru a-şi continua studiile. În 1845, la conacul de la Mânjina al lui Costache Negri, va adera la programul de eliberare naţională, dezbătut în prezenţa lui Kogălniceanu, Bălcescu, Alecsandri. Aşa se face că atunci când guvernul revoluţionar a avut nevoie de un specialist pentru a alcătui şi prezida Comisia proprietăţii, Bălcescu îşi aminteşte de profesorul ieşean de agronomie şi îl cheamă la Bucureşti. Eforturile lui, în cadrul comisiei, de a găsi soluţii pentru problema agrară, în România, aveau să-l trimită... în închisoare, o dată cu înăbuşirea revoluţiei. Reuşeşte însă să evadeze, după care pleacă într-un lung exil... în Turcia. Va îndeplini apoi diferite funcţii, de la consilier imperial la director al Şcolii de agricultură de la San Stefano, până la aceea de administrator al domeniilor din Tesalia ale marelui vizir. Face şi aici ceea ce ştia mai bine: înfiinţează o şcoală agricolă şi şi ferme-model. Se întoarce în România în 1857 şi îl regăsim în preajma unioniştilor. După Unirea Principatelor, Al.I. Cuza îl va consulta în chestiunea proprietăţii agrare (ne amintim că aceasta fusese tema lui de lucru în timpul Revoluţiei de la 1848), atunci când întocmeşte legea pentru reforma agrară. Mai mult, chiar, Cuza îl numeşte inspector general al agriculturii, funcţie în care va superviza aplicarea reformei.