Drama familiei savantului Cobălcescu

Exclusiv. Drama familiei savantului Grigore Cobălcescu



Ne întrebăm de multe ori, pe bună dreptate, ce soartă au în România cei caracterizaţi prin fapte încărcate de demnitate? Savantul Grigore Cobălcescu a murit sărac şi cinstit, rămânând în istorie pentru realizările sale ştiinţifice, nu şi pentru gestul său excepţional, aceea de a ieşi din politică atunci când interesele ţării au fost atinse. Puţini ştiu că savantul Grigore Cobălcescu, pe vremea când era senator de Iaşi, şi-a depus demisia, un exemplu de patriotism pentru politicienii de astăzi. În 1875, Grigore Cobălcescu era reprezentant al Colegiului universitar Iaşi. Nefiind de acord într-o problemă ce aducea atingere independenţei statului român, el şi-a motivat astfel gestul de a decide să iasă cu demnitate din importantul for politic naţional: “În urma votului dat de Senat în şedinţa sa din 2 iulie, prin care vot el a recunoscut convenţiunea de comerţ şi navigaţiune cu guvernul imperial al Austro-Ungariei, convenţiune care transformă România într-o adevărată colonie a acestui imperiu, subscrisul reprezentant al naţiunii, pierzând orice încredere în sentimentele naţionale ale majorităţii Senatului şi neputând păstra mai mult timp nici cea mai mică iluziune asupra patriotismului de care ar trebui să se inspire majoritatea acestui înalt for legiuitor, viu, cu onoare, a vă declara că conştiinţa nu mă poate tolera de a face parte un singur moment mai mult dintr-un corp care a sacrificat cu atâta înlesnire cele mai sacre interese ale naţiunii”. Fragmentul face parte din documentul depus atunci de Cobălcescu şi aflat acum la Arhivele Statului, fond Senatul României. Într-o Românie mai tot timpul imorală, de cinstit ce a fost, marele savant român a murit în sărăcie. În ultimii ani, din motive familiale îşi zdruncinase nu numai sănătatea, ci şi moralul. Cu toată situaţia dificilă în care se zbătea, a făcut sacrificii pentru a-i asigura fiicei sale un viitor demn asigurându-i cheltuieli consistente pentru studiul pianului. Însă nu i-a putut lăsa urmaşei sale niciun fel de bunuri materiale. Mai mult, unul din asistenţii săi îşi aminteşte că profesorul nu avea nici bani de înmormântare. Prietenii şi colaboratorii săi au făcut colectă pentru a strânge banii necesari înhumării.

Statul a refuzat să achiziţioneze manuscrisele tatălui său, lucru care i-ar fi îmbunătăţit situaţia materială, apoi ea a cerut bani pentru un atelier de cusătorie, în zadar
Din păcate, drama familiei Cobălcescu nu s-a sfârşit o dată cu “plecarea” universitarului ieşean. Şi fiica sa s-a bucurat de un tratament crud, ea fiind împinsă spre sinucidere din cauza condiţiilor grele în care a fost nevoită să trăiască. Chiar dacă savantul Cobălcescu a realizat primul tratat de geografie a ţării noastre, fiica sa, talentată pianistă, nu a primit nici măcar pensie de urmaş. Şi asta în pofida faptului că profesorul a fost la un moment atât senator, cât şi decan al Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi. Disperată, aceasta şi-a încercat norocul şi în străinătate, chiar şi ca damă de companie. A sfârşit însă prin a se sinucide. Arhivele statului deţin mărturia imensei sale zbateri pentru a supravieţui. Ea a încercat să primească un ban cinstit cerând drepturi materiale de la stat pentru anumite lucrări ale tatălui său, însă a fost refuzată. Iată mărturia dureroasei sale zbateri: “Domnule ministru, având de la părintele meu Grigore Cobălcescu mai multe manuscripte: o geologie, o mineralogie şi mai multe lucrări geologice…am onoarea a vă ruga să binevoiţi a cumpăra acele manuscripte, pentru a ajuta pe fiica unui om de ştiinţe ce a rămas fără nici un mijloc de existenţă…Euphrosina Cobălcescu, Leurdeni (Muscel), 1895”. Scrisoarea era adresată ministrului, din păcate un alt savant român, Petru Poni. Chiar şi în ipoteza absurdă cum că n-ar fi avut valoare ştiinţifică, cele cerute a fi cumpărate de fiica sa se impuneau a fi achiziţionate, dat fiind faptul că erau legate de memoria ilustrului om de ştiinţă. Nevenindu-i în cele din urmă nimeni în ajutor, fiica lui Cobălcescu şi-a pus capăt zilelor, la Leurdeni, Muscel. Ziarele vremii n-au publicat nicio ştire despre sinucidere…Ultimul strigăt de ajutor poartă data de 18 iulie 1895. Tragicele cuvinte, ultimele ale fiicei lui Cobălcescu, sunt consfinţite într-un caiet de reporter român: “Am încercat a mă face damă de companie, acest loc însă se găseşte foarte rar, şi a fi guvernantă nu pot fi primită nicăieri fără certificate că am mai fost în alte locuri. Văzând că nu pot reuşi şi fiindcă am un talent de lucru manual, căci mai tot ceea ce port este de mine cusut, mi-a venit în gând să deschis un mic atelier pentru straie de copii şi sperez că poate voi fi încurajată. Însă, pentru acest atelier, îmi trebuie mijloace pentru a-l începe. Şi aşa, tot la manuscriptele ce sînt la dumneavoastră îmi este speranţa”…