x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Reportaje El – Deşertul sau El – destinul

El – Deşertul sau El – destinul

de Oana Georgescu    |    27 Ian 2008   •   00:00
El – Deşertul sau    El – destinul

Deşi sunt o bu­cu­reş­tean­că şi am profesii destul de... urbane, nici până acum nu mi-am putut explica atracţia irezistibilă pentru nisipurile deşertului african. Pentru că aici mă simt acasă!

Deşi sunt o bu­cu­reş­tean­că şi am profesii destul de... urbane, nici până acum nu mi-am putut explica atracţia irezistibilă pentru nisipurile deşertului african. Pentru că aici mă simt acasă!

Am avut ocazia să cunosc deşertul în toată splen­doa­rea sa – calm, aparent li­niş­tit şi primitor, scăldat de razele celui mai frumos răsărit sau apus de soare din lume, ba chiar ale celui mai fierbinte (recordul personal de... temperatură pe care am suportat-o a fost de 57şC în deşertul tunisian), dar nimic nu se compară cu atmosfera şi cu starea create de un deşert neprietenos, dezlănţuit şi furios.

 

PROVOCARE. El – Deşertul, te învaţă foarte repede să-i cunoşti şi să-i respecţi regulile pe care le im­pune oricărui “străin” ce ar dori să îl cunoască. Sincer, nu cred să existe o provocare sau o ispită mai mare pentru cei dornici de aventură, decât Sahara. “Nimeni nu poate trăi în deşert, rămânând ace­laşi” – scria Wilfred Thesiger în cartea sa “Nisipurile din Arabia”.

Am cunoscut reprezentanţi ai populaţiilor nomade şi ai tri­bu­ri­lor din Egipt, Tunisia, Maroc, Mau­ritania, Mali, Senegal, Tu­nisia, Kenya, Zimbabwe, Tanzania şi am realizat ce diferenţe uria­şe există între beduini, ber­beri şi tuaregi sau între membrii diferitelor triburi şi comunităţi, chiar dacă împart teritorii ase­mă­nătoare şi au cam acelaşi mod de viaţă. Cunoscând comportamentul beduinilor – mai ales pe cel al copiilor înfometaţi, care se agăţau de maşini, ştiu că nu-l voi uita niciodată pe cel al ber­berilor întâlniţi în mijlocul deşertului marocan, între Tazzarine şi Ihandar.

 

BERBERII. Participam la celebrul rally-raid feminin “Trophée Aïcha des Gazelles” şi am trecut pe lângă o tabără de berberi. Ne-am oprit pentru masa de prânz la câteva sute de metri. După ce doi dintre ei ne ajutaseră să eliberăm o maşină înnisipată. Am fost surprinsă că nu au cerut decât apă, ştiind că în deşert orice ajutor trebuie plătit. La un moment dat, unul dintre berberi s-a apropiat pentru a sta de vorbă cu noi. Fireşte, i-am oferit mâncare, iar el, mândru, a refuzat totul, acceptând în final doar o ţigară pe care a fumat-o în prezenţa noastră. Aşa sunt ei, berberii, adevăraţii no­mazi ai deşertului ce trăiesc nu­mai din comerţ şi care nu ar accepta pentru nimic în lume un “ca­dou” (ne)me­ritat. Majoritatea fiilor Deşertului sunt însă foarte să­raci şi încearcă să su­pra­vie­ţu­ias­că în locul unde au avut şansa sau neşansa să se nască. Cămilele şi dromaderii – “figuri” asociate invariabil imagi­nilor Deşertului, le sunt cei mai apropiaţi prieteni. De aceea se spune că nomadul şi cămila rămân uniţi mereu, în viaţă şi în moarte.

 

“Stau aici în mijlocul ni­si­pu­rilor, al acestei Sahare, pentru a mă smulge de as­fixia unei epoci fără aer, pentru a respira adânc pu­ri­tatea unei epoci ne­cor­up­te... Cu nevoia de a contempla imensitatea pentru a pu­tea să nu cred în me­schinărie, de a trăi aspru în frumuseţe, pentru a uita desfătarea în luxul dublat de bicisnicie morală”.

Henri Lhote

×
Subiecte în articol: fotograf in jurul lumii