Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deşi sunt o bucureşteancă şi am profesii destul de... urbane, nici până acum nu mi-am putut explica atracţia irezistibilă pentru nisipurile deşertului african. Pentru că aici mă simt acasă!
Deşi sunt o bucureşteancă şi am profesii destul de... urbane, nici până acum nu mi-am putut explica atracţia irezistibilă pentru nisipurile deşertului african. Pentru că aici mă simt acasă!
Am avut ocazia să cunosc deşertul în toată splendoarea sa – calm, aparent liniştit şi primitor, scăldat de razele celui mai frumos răsărit sau apus de soare din lume, ba chiar ale celui mai fierbinte (recordul personal de... temperatură pe care am suportat-o a fost de 57şC în deşertul tunisian), dar nimic nu se compară cu atmosfera şi cu starea create de un deşert neprietenos, dezlănţuit şi furios.
PROVOCARE. El – Deşertul, te învaţă foarte repede să-i cunoşti şi să-i respecţi regulile pe care le impune oricărui “străin” ce ar dori să îl cunoască. Sincer, nu cred să existe o provocare sau o ispită mai mare pentru cei dornici de aventură, decât Sahara. “Nimeni nu poate trăi în deşert, rămânând acelaşi” – scria Wilfred Thesiger în cartea sa “Nisipurile din Arabia”.
Am cunoscut reprezentanţi ai populaţiilor nomade şi ai triburilor din Egipt, Tunisia, Maroc, Mauritania, Mali, Senegal, Tunisia, Kenya, Zimbabwe, Tanzania şi am realizat ce diferenţe uriaşe există între beduini, berberi şi tuaregi sau între membrii diferitelor triburi şi comunităţi, chiar dacă împart teritorii asemănătoare şi au cam acelaşi mod de viaţă. Cunoscând comportamentul beduinilor – mai ales pe cel al copiilor înfometaţi, care se agăţau de maşini, ştiu că nu-l voi uita niciodată pe cel al berberilor întâlniţi în mijlocul deşertului marocan, între Tazzarine şi Ihandar.
BERBERII. Participam la celebrul rally-raid feminin “Trophée Aïcha des Gazelles” şi am trecut pe lângă o tabără de berberi. Ne-am oprit pentru masa de prânz la câteva sute de metri. După ce doi dintre ei ne ajutaseră să eliberăm o maşină înnisipată. Am fost surprinsă că nu au cerut decât apă, ştiind că în deşert orice ajutor trebuie plătit. La un moment dat, unul dintre berberi s-a apropiat pentru a sta de vorbă cu noi. Fireşte, i-am oferit mâncare, iar el, mândru, a refuzat totul, acceptând în final doar o ţigară pe care a fumat-o în prezenţa noastră. Aşa sunt ei, berberii, adevăraţii nomazi ai deşertului ce trăiesc numai din comerţ şi care nu ar accepta pentru nimic în lume un “cadou” (ne)meritat. Majoritatea fiilor Deşertului sunt însă foarte săraci şi încearcă să supravieţuiască în locul unde au avut şansa sau neşansa să se nască. Cămilele şi dromaderii – “figuri” asociate invariabil imaginilor Deşertului, le sunt cei mai apropiaţi prieteni. De aceea se spune că nomadul şi cămila rămân uniţi mereu, în viaţă şi în moarte.
“Stau aici în mijlocul nisipurilor, al acestei Sahare, pentru a mă smulge de asfixia unei epoci fără aer, pentru a respira adânc puritatea unei epoci necorupte... Cu nevoia de a contempla imensitatea pentru a putea să nu cred în meschinărie, de a trăi aspru în frumuseţe, pentru a uita desfătarea în luxul dublat de bicisnicie morală”.
Henri Lhote
