EXCLUSIV. Întâlnire cu omul pe Vârful Omu

Se sprijină în ciomag. Un cioban. Un cioban atât de simplu, după vorbă, după port. Vine de prin “căldările alea” de aproape de Buşteni. E mulţumit că a scăpat de vremea rea, cu tunete, fulgere, cum a fost în alţi ani. Îi întind o ţigare. “Nu fumez”. Curios, mulţi dintre ciobanii întâlniţi fumau ca turcii. La vreme de plictiseală sau de foame, merge o ţigară. E din Bran. Tatăl său tot cioban a fost. Duce mai departe meseria familiei. Ion Moşoiu îl cheamă. Turma lui de oi e păzită de cinci câini viguroşi. “Unul negru, altul maro... Mai rău e ăla care latră, vânătu’ ăla”, mă avertizează el şi se apucă să-i numere: “Buşulică, Florică, Iancu e “moşu” ăla mai bătrân…”. Păşim cu greutate prin grohotiş. Ce mai faceţi, cum e viaţa pe munte? “Nu mai facem nimic, bate vântul. Unele veri sunt urâte. Anul trecut numai o lună de zile a fost fain”. Doarme în bordei, ‘colo în vale. “Unde e aia neagră, piatra aia mare! Mai stăm vreo câteva săptămâni. În august e fain. Anul trecut a fost urât şi în iulie, şi în iunie”, se plânge Ion. Îşi trage căciula pe frunte. “Beeeh”, vocile ne sunt acoperite de oile sale dragi. Îl întreb dacă a văzut animale cât a umblat pe munte. “Da, lup, urs, capre, cum să nu!”. Povesteşte cum a întâlnit un lup chiar zilele astea. “Lup am văzut chiar deunăzi. Porci mistreţi mai găseşti. Pe unul l-au prins săptămâna trecută câinii. L-am lăsat să-l mănânce. E bun de mâncare, desigur, dar…Lupul? Lupul a venit alaltăseară, pe vremea aceea urâtă. Pe ceaţa aia. Nu s-a apropiat de oi, că stau bine câinii. Am o căţea rea care l-a simţit. Se vaită când îl simte…Tot zilele astea am văzut o ursoaică cu vreo trei pui. Deunăzi, în vale. Acu’ un an a intrat la oi. A mâncat vreo patru oi. Era un urs mare, nu puteai să te pui”. Ciobanul îşi îndreaptă paşii spre vârf. Nici nu mă mai priveşte. Merge cu oile, trebuie să le întoarcă de pe brânele alea. “Mai spre creastă e iarba mai bună, e o iarbă dulce. Nu e ca jos”. Fluieră. Câteva patrupede s-au depărtat de turmă. Pleacă puţin. Asmute câinii. Trebuie să adune blănoasele. “Le-am numărat când am plecat. Le număr şi când ies la mal şi ajung la stână”. Câinii îl ajută. “Câte un câine face noaptea de serviciu…”. Să păzească animalele de sălbăticiunile pădurilor. Îl întreb dacă nu are vaci sau alte patrupede. “Oile îmi plac dar caprele nu, am avut şi eu doi batali la un moment dat”.

Oaia pe care a crescut-o cu biberonul

Cum a început cu păstoritul? “Eram la grădiniţă, îmi plăceau oile, măgarii, mi-a intrat în sânge, e un microb”. Râde, suflând printre dinţii ştirbi. Bunicul lui este din Şimon, comuna Bran. “Mi-au plăcut oile ţurcane. Uite, aia cu părul mai lung ce frumoasă e! Pe aia am crescut-o cu biberonul. A murit mă-sa şi am zis că hai să o ţiu. De când era mică îi dădeam peste nas cu nuiaua”. Fluieră. Căţeaua s-a dus la semnal să adune oile. Repede se adună oile cu bota aruncată în vânt şi cu câinii pe urmă. Poartă o bundă veche. “O am de doi ani dar m-a plouat cu ea. I-am dat-o unui coleg şi mi-a rupt-o în trei locuri”. Se hrăneşte ca orice cioban cu jintiţă, bulz, brânză bună în general. În rucsacul mic, învelită în hârtie e masa lui de brânz. Un “urs” din mămăligă cu brânză. Alt boţ de mămăligă…Cam atât… Bine că-i vremea bună. Recunoaşte că îi e un pic frică de furtură. “Mai ales când trăzneşte. Dar cum o vrea Dumnezeu să se întâmple, aşa s-o întâmpla!”. Îl rog să-mi mai povestească de-ale muntelui dar el tot la animale se întoarce, prietenele lui, în pustietatea muntelui. “La bolovanul ăla am o căţea care a fătat, şi a venit lupul de care vă povestii până aproape de ea. Din vale, din pădure a venit, l-am văzut. Da, domnule, lupii vin regulat la oi, cum să nu! Dar căţeaua a simţit imediat. E o căţea a dracului, inimoasă”. Se întrerupe. Şi-a adus aminte că are ceva treabă mai spre prânz. A vorbit să se întâlnească cu un alt cioban. “Mai e un băiet cioban. Avem nişte berbeci, de marcat”. Îl întreb dacă în zona Branului se pune brânză la putină, ca în Moldova. “Nu, nu se pune la putină. O face altcineva, că eu nu prea am timp să o fac”. E mândru de ciomagul său lung, lucios; ăl de-l ţine în mână e cumpărat nu demult. “E un om care le face. El caută materialul de confecţionat, trebuie să fie de corn. E bun de sprijin, mai dirijez măgarul cu el - dar mai ales mă sprijin în el la mers sau când cobor în câte o vale abruptă. Îi mai dau câte una pe spinare la câte vreun şmecher ce urcă pe munte….He, he, am bătut la din ăştia cât cuprinde”, spune el. Şi mă depărtez uşor. În bătaia soarelui ciomagul baciului luceşte ca o sabie! Cu tine n-am nimic, văd că iubeşti animalele şi muntele, aşa cum ar trebui să o facă toţi”, spune Ion, în timp ce-şi îndeasă pe frunte căciula. Pleacă la însemnat berbecii. “Şi peste zece ani tot aici mă găseşti”, şuieră el în timp ce aruncă cu bâta lungă înainte, după oi. Ciobanul frumos din Bran piere încet-încet din raza mea vizuală, odată cu soarele. De pe Vârful Omul a mai plecat un om. Unul care va reveni mâine, dis de dimineaţă. Însoţit de oile sale, cele mai importante fiinţe de pe pământ… Şi zece ani de acum încolo. Şi mai mult…