Exilul lui Enescu

La 19 august s-au împlinit 132 de ani de la naşterea marelui muzician român George Enescu. S-ar fi cuvenit poate să scriem mai mult atunci, dar iată că timpul şi-a învârtit acele şi am ajuns în septembrie. Acel septembrie trist în care maestrul a hotărât să plece în exil. Un exil din care n-avea să mai revină nicicând, deşi sufletul lui tânjea după România şi după sunetele ei.
Pe 6 septembrie 1946, George Enescu – „Prinţul Viorii” – şi soţia lui, Prinţesa Maria (Maruca) Cantacuzino-Enescu (născută Rosetti-Tescanu), plecau definitiv din România. Noul regim ce abia începea să se instaleze începuse deja să le constrângă (şi să le restrângă) existenţa. Fuga lor a îmbrăcat, în aceste condiţii, trăsăturile unui adevărat complot, pus la cale, încă din 1945, de Yehudi Menuhin. Pentru a înşela vigilenţa regimului, genialul elev al lui Enescu a aranjat un turneu de concerte, care urma să înceapă în Franţa şi apoi să treacă Oceanul. Dar, pentru a obţine dreptul de a susţine aceste spectacole, Enescu a trebuit să fie prezent pe o altă scenă de concert, cea a Moscovei. Aşa se face că, înainte de fuga în America, el şi-a interpretat inegalabila-i muzică în chiar inima fierbine a „duşmanului”, URSS. Între timp, cât de discret a putut, Prinţesa a vândut o parte dintre mobile, bijuterii, tablouri, pentru a strânge banii cu care să poată supravieţui în străinătate până când... până când s-ar fi întors lucrurile pe pământul României (nimeni nu ştia atunci că n-avea să treacă decât un an până când însuşi Regele Mihai va fi nevoit să apuce calea exilului).
Dar să revenim la acea zi de 6 septembrie 1946. Enescu şi Maruca şi-au făcut bagajele – nici prea multe, nici prea puţine, să nu bată la ochi –, au încărcat câteva cufere cu haine, cărţi, partituri... Vioara – nelipsita vioară! S-au îndreptat către Constanţa, acolo unde îi aştepta vaporul, cu cuşeta pregătită, ca să pornească în lungul şi tragicul drum al exilului. Împreună cu ei a plecat din Bucureşti şi avocatul şi prietenul familiei, Romeo Drăghici, căruia îi împărtăşise taina acelui drum sfâşietor.
George Enescu avea 65 de ani. Maruca – 68. Vârste la care meritau să trăiască tihnit, bucurându-se de ceea ce strânseseră într-o viaţă de om. Dar din agoniseala lor rămăsese doar o sumă infimă de bani, ascunsă undeva, ca să le fie de ajuns pentru o viaţă nouă. O viaţă pe care, de obicei, o iau în piept tinerii. În portul de la Marea Neagră, înainte de a urca pe puntea exilului, puntea destinului, Enescu avea să-i mărturisească prietenului său: „Cred că nu mă mai întorc”. Suspină şi adăugă: „Ce ştii, mata, coane Romică, câtă suferinţă e în mine! Dar voi munci. Voi munci până în ultima clipă a vieţii mele”. Era conştient că, după o viaţă de glorie, urma un declin (cel puţin material, sufletesc) pe care nu-l prevăzuse nicicum. „Totuşi, voi muri în nevoie...”, îşi prezice el viitorul. Şi tot despre sărăcie avea să-i vorbească, dincolo de Ocean, la New York, şi preotului de origine română Vasile Haţeganu: „Am ajuns la mila oricui, plin de datorii. Sunt cerşetor în lume”.
„Sunt cerşetor în lume...” – aceasta era marea durere a Prinţului Viorii. Acum, să nu ni-l imaginăm pe George Enescu cântând la vioară, la un colţ de stradă, aşteptând pomana aruncată de trecători în pălăria răsturnată. Nu. Yehudi Menuhin – sir Yehudi Menuhin – reuşise să obţină pentru maestrul său intrarea în Statele Unite, documentele şi vizele necesare, precum şi o serie de contracte, la faimoasa „Mannes Music School”, unde urma să dea lecţii de interpretare (master classes). Nu era însă acesta capătul de drum pe care îl visase Enescu pentru el şi pentru Maruca, marea iubire a vieţii lui.
Sfâşiat şi de dorul de ţară, a ales să se întoarcă pe Bătrânul Continent, pe care îl simţea mai familiar lui. Lor. În iarnă, pleacă la Paris şi se instalează într-un mic apartament, al cărui proprietar este, în Rue de Clichy, în imobilul de la numerele 26-28. Erau însă doar două încăperi minuscule şi o baie, care, la nevoie, folosea şi ca bucătărie. Nimic din fastul în care trăise, la Bucureşti, nobila lui soţie. Şi astfel, durerea lui e îndoită, întreită, căci nu-i poate oferi femeii iubite confortul şi liniştea pe care le merita.
În primii doi ani pe pământ francez, George Enescu redevine acelaşi activ muzician pe care îl ştia protipendada culturală a Parisului. Dă concerte, susţine colocvii şi conferinţe, dă lecţii de interpretare. Munceşte pe rupte, ca-n tinereţe. Dar în 1949, o spondiloză care îl chinuia încă de la Bucureşti, începe să fie tot mai dureroasă. Se accentuează şi celelalte probleme de sănătate. Cu 10 ani înainte de plecarea din ţară, Enescu suferise un atac de cord, în timpul unui concert din Oradea. I se recomandase atunci odihnă. Multă odihnă. Dar cum să se mai odihnească acum, sărac, printre străini. Şi inevitabilul se produce. În 1950, suferă un atac vascular cerebral în timpul unui concert, la Londra. În iulie 1954, după un al doilea atac, jumătate de corp îi paralizează. Îşi deplânge soarta, dinaintea prietenilor: „Viaţa mea a fost o catastrofă...”. Nu are puterea să vadă, să-şi amintească nimic din lumina unei existenţe glorioase... cea de dinainte ca rosturile lumii întregi să se strice.
Ultimele zile ale maestrului George Enescu, în exil? Incapabil să mai susţină cheltuielile casei, se mută în 1954 într-un apartament pus la dispoziţia lui, gratuit, într-un hotel de 4 stele. „Atala” avea un director român şi asta explică generozitatea hotelierului. Maruca nu îi este alături, dar în schimb în primele zile de mai vine de la Bruxelles... Regina Elisabeta a Belgiei. Îi sunt în preajmă prietenii muzicieni şi căţeluşul, Mutzerli. Se împărtăşise, se spovedise la un preot ortodox din Paris, dar... moare fără lumânare, în noapte de 3 spre 4 mai 1955. Cu numai câteva ore înainte, violonistul Serge Blanc îi întreba pe cei care-l vegheau: „Est-ce qu’il est encore lucide?”. Iar el are puterea să răspundă şoptit, cu un calambur muzical: „Luci... de Lammermour”.