Experiment - Jurnal pe doua roti

In timpul deja celebrului Sommet francofon, bucurestenii au fost sfatuiti sa isi lase acasa masinile si sa incalece pe biciclete pentru a "combate" restrictiile din trafic. Jurnalul National va prezinta avantajele, dar mai ales riscurile pe care le presupune o plimbare pe doua roti in Bucuresti, la ore de trafic maxim.

Piata Iancului - Piata Presei Libere. Traseu de 30 de minute cu masina, daca nu s-a blocat prea tare intersectia Ferdinand - Mihai Bravu, de 45 de minute minimum cu metroul si autobuzul si de 25 de minute cu bicicleta si cu mult, mult noroc.

Norocul sa nu dai peste o "congestie" in trafic, norocul sa nu te sufoci din cauza gazelor de esapament, norocul sa nu dai peste vreo masina, sa nu ti se arunce vreun pieton pe ghidon, sa nu iti rupi bicicleta intr-o groapa, sa ajungi la destinatie si, in general, norocul sa ramai in viata.

INVIORAREA. O zi cu bicicleta in Bucuresti incepe, invariabil, cu un exercitiu de forta, indemanare si flexibilitate: transportarea bicicletei din apartament pana in fata blocului. Daca m-as simti mai supla si mai apta intr-ale contorsionarii, as alege varianta de a cobori bicicleta cu liftul, exercitiu care imbina armonios ridicari, intinderi, aplecari, totul cu grija de a nu ramane blocata intre etaje sau de a sparge oglinda din ascensor. Marturisesc ca prefer sa iau bicicleta in brate si sa cobor patru etaje, visand la ziua cand blocurile vor avea si "parcari" pentru cei care practica transportul pe doua roti si cand oricine isi va putea lasa bicicleta afara peste noapte.

In fata blocului, normal ar fi sa ma pot avanta in trafic. Prefer insa mersul pe jos, pe langa bicicleta, pret de 100 de metri, pana scap din raza vizuala a celor trei maidanezi aciuati pe langa bloc. Rumeg cateva vorbe dulci la adresa placerii lor de a fugari biciclistii, poate cineva o s-o poata explica stiintific vreodata. Sau poate a facut-o deja. Trebuie sa ma documentez.

EMOTII MARI. In trafic, pe Mihai Bravu. Nici vorba de vreo banda pentru bicilisti, stiu ca exista numai pe Regina Elisabeta, in dreptul Primariei, asta e, ce sa fac daca n-am noroc sa lucrez in zona cu pricina. Masini in stanga, ruland, masini in dreapta, stationand. Un oarecare spatiu in care sa pot pedala. Prefer ca masinile din stanga sa circule. Cand sunt blocate in trafic, spatiul dintre ele e atat de mic, incat abia pot strecura roata din fata. Si asta doar asa, ca sa am ce face in timp ce stau pe loc. Sigur, as putea sa o iau pe trotuar, numai ca nici din el nu a ramas mare lucru, din cauza masinilor parcate pana-n buza cladirilor. Basca pietonii grabiti, nervosi, agitati si deloc multumiti sa-si imparta cu mine putinul teritoriu care le-a ramas. De altfel, e bine de stiut ca in Bucuresti, daca esti pe bicicleta, esti dusmanul tuturor. Soferii nu te vor pe carosabil, pietonii iti ureaza "de bine" cand mergi pe trotuar. Nu ai parte de prioritate, nici de dreptul de a trece pe zebra altfel decat pe langa bicicleta. Esti al nimanui. Trist si obidit.

Semafor. Rosu. Masinile opresc. Eu trisez, fentand pe trecerea de pietoni din dreapta si revenind, pe urma, pe sensul meu. Mi-a spus un coleg ca asta inseamna sa joci murdar, ca profiti si de avantajele traficului cot la cot cu masinile, si de cele ale circulatiei laolalta cu pietonii. Mi se pare insa singurul avantaj de care poti avea parte ca biciclist in Bucuresti. Asa ca de ce nu?

Masinile abia pleaca de la stop, eu am un avans de cateva zeci de metri. Se apropie insa cu scandal mare si trec cu viteza prin stanga. In dreapta, o masina se trezeste sa iasa din parcare. Evident, nu ma vede. Si mai evident, nu o pot ocoli decat daca mi s-a facut de cateva saptamani de concediu medical. Opresc, astept sa iasa din parcare, reiau drumul. Putea fi mai rau. Putea fi ca data trecuta, cand cineva din fata a tras brusc pe dreapta si a deschis portiera fix in roata mea.

Am scapat de zona Stefan cel Mare, partea cea mai dificila din traseu. De pe la Perla spre Dorobanti mai e cum mai e, am loc sa accelerez, sa trag cu ochiul la doua-trei vitrine, sa schimb vitezele si chiar timp sa ma intreb daca mi se pare mie sau pe portiunea aia vantul chiar bate intotdeauna din fata, indiferent de directia spre care ma indrept.

Mici emotii pe la statia de autobuz de la televiziune, unde nu am loc intre masini si trotuar din cauza celor care coboara fara avertisment de pe bordura, ca sa traga cu ochiul in zare, dupa un 335 sau 331. Oricum, tot ce s-a intamplat pana acum a fost doar o incalzire pentru cea mai mare provocare a drumului: traversarea Pietei Charles de Gaulle.

CONTRA GENERALULUI FRANCEZ. Fara benzi, cu piatra cubica peste tot, stirba in multe locuri, masini care se napustesc cu viteza in rond, schimbari imprevizibile de directie. Piata Charles de Gaulle. Strang ghidonul in maini, respir adanc la semafor si demarez. Ca de fiecare data cand traversez piata, imi vine sa inchid ochii. Nu pot sa plec prima din semafor, pentru ca masinile care vin din stanga m-ar putea lua sub roti. Ele nu stau locului, acordand prioritate decat cand de ele se apropie alte masini. Nu pot nici sa ma amestec prea tare cu masinile care pornesc o data cu mine, pentru ca multe vor vrea sa vireze la dreapta, iar in dreapta sunt eu, incercand sa ocolesc civilizat. Si sa ma tin de ghidonul care trepideaza deasupra pietrei cubice. Si sa indic cu mana stanga directia in care o apuc. Adica directia spre care ii rog io mult de tot sa ma lase sa o iau.

Trec de fiecare data cum imi e norocul. Ma arunc pe trotuarul de la Parcul Herastrau ca pe Taramul Fagaduintei, unde nimic rau nu mi se poate intampla. Daca fac abstractie de mici detalii, drumul din acel punct pana la Casa Presei e joaca de copii. Detaliile cu pricina sunt cainii de pe langa Muzeul Satului si bordurile ciobite in care mi-am sfasiat de cateva ori cauciucurile.

CINE VORBEA? Ajung la munca plina de nervi, speriata, zburlita, mirosind a gaze de esapament. Stiu ca ar trebui sa ma gandesc ca am facut miscare, ca am contribuit la conservarea mediului si ca am ajuns mai repede decat cu masina. Nu pot sa ma gandesc decat ca, poate, pana la ora 22:00 circulatia se va domoli suficient cat sa-mi revina curajul de a o lua spre casa. Probabil ca atunci, abia atunci, ies la pedalat si politicienii care i-au indemnat insistent pe bucuresteni, luna trecuta, sa schimbe patru roti pe doua. Daca stiau ce stiu eu, poate n-ar fi indraznit sa vorbeasca.

PISTELE PENTRU BICICLISTI, UN PROIECT CARE NU A FOST INCA PUS IN PRACTICA

Problema biciclistilor ar putea fi rezolvata daca edilii ar amenaja piste rezervate celor care se deplaseaza pe doua roti, pe traseele cele mai des folosite de acestia. Astfel de zone exista deja in multe orase europene, dar in Bucuresti n-a fost amenajat decat un singur traseu, pe Bulevardul Regina Elisabeta, intre Piata Operei si Calea Victoriei. Mai multe organizatii de biciclisti au incercat sa atraga atentia autoritatilor privind necesitatea amenajarii acestor piste. Amatorii au iesit chiar in strada, in urma cu un an, intr-un protest spontan in care peste 100 de biciclisti au mers prin fata Primariei Capitalei. Actiunea n-a avut insa nici un rezultat concret, pentru ca municipalitatea nu a inceput lucrari pentru amenajarea pistelor si s-a limitat la a-i indemna pe bucuresteni sa renunte la masini in Saptamana Mobilitatii Europene. Proiectul traseelor amenajate pentru biciclisti in Bucuresti exista deja, realizat de trei tineri arhitecti, si a luat premiul intai la concursul "O idee pentru Bucuresti", organizat de Ordinul Arhitectilor din Romania. Pistele au ramas insa, cel putin pana acum, doar pe hartie.

MOTIVE SA TE LASI DE PEDALAT

masinile care nu te lasa sa circuli pe carosabil pietonii care nu vor nici ei sa mergi pe trotuar bordurile fara "nivelari" care sa le faca accesibile cainii comunitari gropile piatra cubica lipsa locurilor pentru stationarea bicicletei (in dreptul magazinelor, al institutiilor publice etc.) Piata Charles de Gaulle