VIDEO Fenomenul Lehliu Gară

În inima Bărăganului, Lehliu Gară – urbe cu un pic mai mult de 6.000 de suflete – a devenit centrul unui scandal național. Orașul a fost ales ca „bază secretă” pentru vaccinarea personalului civil și militar care urmează să execute misiuni în afara teritoriului național. Împreună cu familiile lor, „esențialii” au fost trimiși aici pentru a fi injectați. Peste rând, cu Pfizer. Țara a privit cu interes acuzele grele aruncate între Ministerul Sănătății și Guvern.  „Trădare”, „deconspirare”, „interes național” au fost cuvinte folosite în acest caz. În Lehliu Gară, însă, e liniște. Lumea nu știe nimic.

Lehliu Gară este diferit de Lehliu Sat – locuitorii spun asta cu mândrie. Motivul: prin periferia lui Lehliu Gară trece autostrada de Constanța. Din Capitală, ajungi aici în nici  trei sferturi de ceas. Pe vremuri, așezarea se numea Culcați, iar agricultura era principala îndeletnicire. Acum, cei mai mulți sunt plecați „afară”. În mijlocul orașului, Drumul Național 3 este ca un fel de bulevard al orașului. Aici sunt mai toate punctele de interes și majoritatea magazinelor. Pe trotuare lumea stă la cozi mari: la bănci și la farmacii. Mai sunt unii îngrămădiți la agenția loto sau la pariuri. Coronavirusul nu este un subiect. Cică nici nu au existat așa multe cazuri. Nici atunci când s-a întors „diaspora”, la început de pandemie.

Ideea de a fi ales Lehliu Gară ca punct pentru vaccinarea „spionilor” a fost una potrivită sistemului: în oraș nimeni nu vrea să vorbească de „eveniment”. Seamănă cu frica de dinainte de 89. Subiectul are trei variante de răspuns: „nu știu”, „nu mă interesează” și „nu sunt de aici”. Până și bătrânii care nu au apucat să se vaccineze privesc cazul la fel: nu au ce să răspundă, nu au nicio părere, nu au aflat nimic despre poveste. Iar aparatul de fotografiat provoacă panică: măștile sunt trase peste față, lumea se întoarce cu spatele. O bătrână a fugit ca un atlet din fața camerei.

Nea Titi și „centrul conspirativ”

Spitalul orășenesc din Lehliu Gară pare un fel de făbricuță din anii 40. Aici a fost înființat primul centru de vaccinare, la început de epidemie. Primii injectați au fost cadrele medicale. Din ianuarie, s-a dat drumul la „sala de sport”. Centru de vaccinare pentru cetățenii urbei, dar și pentru cei din comunele din apropiere. „Dar numa’ mașini de București am văzut. De-ai noștri, mai puțin”. Nea Titi se sprijină reciproc cu bicicleta lângă un butic din spatele spitalului. Aproape în fiecare zi. Nu s-a vaccinat, că, zice, se face zilnic cu albitură. Câteodată schimbă cu bere. Ca și ceilalți, omul zice despre subiectul „spionilor” că nu știe nimic. Doar că i-a spus un tovarăș că ar fi apărut Lehliu Gară la televizor. De restul nu a înțeles mai deloc. „Nu știe lumea, ce să vă zică. Și dacă s-au băgat în față, ce? E numai aici?”, trage omul adânc din țigară, mai să-și ardă masca coborâtă sub bărbie. Vizavi, printre blocuri de patru etaje, este sala de sport transformată în centru de vaccinare. Împrejur sunt mașini înmatriculate altundeva, nu în Călărași. O limuzină de București e trasă în buza sălii, parcată direct pe peluză.

Lângă sală, pe ușa unui bloc este lipit afișul unui top model, iar mai în spate e pădurea. Loc ferit. Se aude o lăutărească, doi câini trec agale pe lângă paznicul centrului. Omul e la fel de plictisit ca potăile: “Nu știu, n-am văzut nimic. Am auzit ceva, un pic, da’....ce să zic. Au fost oameni normali”.  Scoate cuvintele repede, parcă cu frică să nu greșească ceva ce a repetat îndelung. „Or fi venit și d’ăia de ziceți. Au fost și așa, și așa. Dar erau civili”, mai spune repede omul. Se corectează urgent: „Domnule! Spitalul e ăla cu turnul de apă. De acolo obțineți informații. E portar acolo, o să vă îndrume”.

Pfizer pentru „spioni”

În sala de sport a orașului nu e agitație mai deloc. Unde ar trebui să fie poarta de handbal e zona de vaccinare: două scaune mascate cu o perdea. Lângă, calculatorul cu programările. În rest, locuri de așteptare puse la depărtare regulamentară. Nu sunt mai mult de zece persoane, toate în vârstă. E liniște spartă doar de o discuție de zi cu zi a asistentelor de serviciu. O domniță – nu sare de 30 de ani – zice că ține locul coordonatorului centrului. Se împinge singură într-un perete, să nu cumva să se audă raportul dat la telefon. Zice că informații poate da managerul spitalului care poate fi găsit la birou. În rest, procedura este aceeași: nu se pot face fotografii, nu se pot da alte informații. Parola nu s-a schimbat: „nu știm nimic!” Bătrânii veniți la vaccinare nu zic nimic, tac a frică de seringă. În afară de proprietara limuzinei care mormăie și aruncă priviri superioare pe deasupra gulerului de haină scumpă.

La spital, asistentele din gardă mai că se închină când află că în zi de sâmbătă este căutat managerul. Birourile sunt închise. Mircea Dînga, managerul, spune la telefon cum a fost cu „cazul spionilor”: „Nu știm nimic!”. Oamenii săi au asigurat procedura de vaccinare, nu s-a ocupat nimeni de la spital de programare. Nici cei veniți pentru vaccinare, la început, nu au atras atenția: „nu am știut de unde sunt, aveam doar CNP-ul lor”. „Țin să vă spun că cei de la Direcția de Sănătate Publică Călărași s-au implicat exemplar. Au muncit  zi și noapte....Cu ce s-au vaccinat spionii?...Cu Pfizer! Vorbind serios, asta am avut de la deschidere”.

La poarta spitalului un pacient, în pijama veche cu dungi, e ieșit să tragă un fum. Rânjește hoț pe sub mustață: „noi, ăștia de pe aici, nici nu ne vaccinăm. Păi, am la mine în sat oameni cu un picior în groapă de au făcut virusu’. Și n-au murit”. Pe stradă, la doi pași de spital, un bucureștean e mulțumit – a prins și el Pfizer. „Când m-am programat, în 20 de minute se epuizaseră 300 de locuri aici”. Vorbește că a prins loc pe 15 ale lui februarie. Mai găsise pe la Roata, în Giurgiu, dar a preferat Lehliu din motive de siguranță. O bătrână are curaj să vorbească: „E scandalul cu Zeneca, nu?”