Gest disperat - Scrisoare catre Dumnezeu

Mai multi copii cu dizabilitati ii cer lui Dumnezeu tot ceea ce societa-tea si medicii nu le pot da. Scurt, curat, intr-o scrisoare catre Cel de Sus. Gestul micutilor reflecta saracia, mizeria si como-ditatea angajatilor din institutiile statului.

"Cand ma fac mare, sa nu imi mai tarasc picioru’ drept. Sa nu mai am scuipat la gurita." "Ingeru’, te rog eu, ajuta-ma sa pot vorbi frumos! Am fost cuminte si ieri." "Doamne, sa ma duci la o casa frumoasa. Si inca ceva... O bicicleta se poate?."

Rugaciuni expediate prin postasii cerului. Cerul, plin de visele unor copii. Copii cu afectiuni neuro-motorii... Neliniste ce transforma tristetea in apa sarata si picura din ochi. Si punct.

INAINTE. Lumea, imbolnavita de bubatul rautatii. Copiii simt. Incercam sa o scarpinam, aruncand o pudra la fel de jegoasa pe ea. Copiii plang. Ne raspunde cu o scarba senzuala, care paralizeaza simturile mucegaite. Ne uitam la viata. Copiii citesc. Ii simtim acidul spurcat de cuvinte distruse ca lemnul putrezit. O viata de inchiriat cu transpiratia deranjanta a celor care trudesc in a crede, o viata care aduna minuturi sadice si rascoleste trecuturi cu miros de plastic incins. Copiii privesc. Spectatori, dam spaga in corida in care taurii ucid. Praf in vant. Particule innecacioase ajunse nimicuri. Gust searbad de aer intoxicat cu adieri corcite. Copii pe caldaramuri bombardate de pasi mizerabili. Nascuti din dragoste, facuti pentru a sfarsi ridati. In vitrine, carti colorate mecanic, nuante de curcubeu fortat. Un an, un timp, un anotimp. Da, nu, pot, arunc, visez, privesc, plang, rad, strang, cert, rog... povestesc. Un salt in fata. Aici, Dumnezeu are o casa. Un templu pana in copertina de nori, unde o lume isi lasa vise ...

DUPA. La lumina zilei apar ca niste monstri mai mici. Sunt mai strambi decat altii. Zambesc mai cas, tipa mai tare, par mai grabiti. Dar tot copii se numesc. Li se vad aripile in spate, iar bulinutele din ochi sticlesc. Pentru ca destinul le-a fost infidel, ca si oamenii mari, ei au ales sa se cuibareasca acasa. Acasa la Doamne-Doamne. Adunati de prin orfelinatele statului, copiii cu dizabilitati neuro-motorii au hotarat sa ceara o minune. Nu prea stiu ei cum sta treaba, dar nici nu se sperie. 23 de suflete s-au unit sa mearga la manastiri, acolo unde gasesti "ingerii cu ochi blanzi". Cu dintii zgaiti pe geamurile aburite ale autocarului, tremurau de nerabdare. Sa alerge "buzul" mai repede. Aveau de facut o livrare speciala. O scrisoare catre Nenea de Sus, care nu stiu de ce, dar nu se arata niciodat’. Poate de data asta se razgandeste.

SFANT. Manastirea Hurezi. Balcoane albe imbracate in flori. Aerul e inecat in mir. In copii se sparg baloanele de speranta. Si fug. Fug si taras, si agatat sa ajunga la altar. Se aude sunetul sandalei care se zgarie de pavaje. Alex alearga inainte. Vrea sa fie primul care aprinde lumanarile. Si isi face cruce de parca nu si-a facut vreodata. Cu atata durere loveste-n el. Cand in frunte, cand in umeri. Firav, pare ca parti din el se pierd pe alee. "Nimic nu e frumos daca nu e sfant", se aude din gura unei maicute, la venirea copiilor. Si ei se hlizesc ca la descoperirea unei icoane. Dar nu, nu fac ca restul enoriasilor. Sunt altfel. Privesc inapoi cu iertare, inainte cu speranta, in sus cu recunostinta si peste tot cu iubire. Asa cred ei ca se primeste lumina. Un maraton de bucurie daca stii sa imparti. Alex nu are pretentii. E copil infiat. Cand era mic a suferit un accident si de atunci a ramas cu traume. Vizibile. Mama ii sterge mereu buzele, pentru ca saliva ii da pe afara. Nu se poate controla. Se da in vant insa dupa telefoanele mobile. La Hurezi, a luat crucea in brate. Mare si de piatra, el crede ca vindeca, dincolo de tratamente sau sedinte de recuperare. Anton Dumitru, "tatal" Asociatiei Speranta, l-a trecut si pe el pe lista. Aceea care ajunge Sus, dupa ce o citeste preotul. "Este uimitor sa vezi cum un copil stie cu adevarat ce isi doreste de la viata. Nu vrea bani si nici fericirea absoluta, vrea doar sanatate", crede Mihaela Anton, secretar al Asociatiei Speranta, din Ramnicu-Valcea.

CHIN. Suferinta se zbate din gesturile micutilor

BINECUVANTAREA. De unde nici nu asteptai, a rasarit un preot. Mare, negru, cu barba lunga de Mos Craciun, cu privire albastra. Copiii, gloata, prinsi de sutana lui. Mainile stranse pentru rugaciune, sa nu scape cumva dorinta printre degete. Inghesuiala. Toti vor ca mainile sa slujeasca peste capetele lor. Si lumanarea... O, Doamne, de nu s-ar stinge! Numai cine n-are asa copii nu intelege. "Trebuie sa ii scoatem in lume, pentru ca ei au potential, dar nu pot executa totul la fel ca noi. Eu cred ca numai cu ajutorul societatii civile vom putea reusi", crede Mihaela Anton.

LUMINA. La Manastirea Bistrita e zarva mare. Curtea, ce pare rupta din Rai, e graninita pentru prichindei. Cei cu sindromul Down par siamezi. De mainile tale se leaga ei. Din mainile lor se aprind lumanari. Cosmin stie ca Cel de Sus exista si il cauta. Pe peretii cu picturi, pe icoanele cu geam, pe care le saruta in doua randuri. Il simte, ca pe sudoarea din podul palmei julite, dar nu-L poate striga. Abia isi spune "Min", de la Cosmin. "Dome! Ne vede Dome! Stept ici...", incearca baiatul sa explice. Ionut, baiat de clasa a III-a, e cel mai receptiv. S-a invatat in brate. Nici el nu cere mult, ca nici Doamne nu are bani cu gramada... "Cand m-am inchinat am zis sa ma faca mare. Si...o bicicleta daca se poate". Si bubuie, in lipsa oricarui nor. Si ei cer ploaia, agatandu-se in niste trandafiri, mai teposi decat altii de soi. Atata suferinta se zbate din gesturile lor, in timp ce din priviri se citeste altceva. Din dragostea lor, inveti ca viata e mult prea senina ca sa urmaresti acele ceasornicului ce nasc secunde. Si tu... esti la fel de frumos cand traiesti, atat de senin ca nu se mai intuneca.

UIMITOR
"Este uimitor sa vezi cum un copil stie cu adevarat ce isi doreste de la viata. Nu vrea bani si nici fericirea absoluta, vrea doar sanatate" - Mihaela Anton, secretar al Asociatiei Speranta, din Ramnicu Valcea.