ÎN CĂUTAREA PĂRINTELUI/Neştiutul copil din flori al diplomatului

Pe actul de naştere al lui Adrian Rusu, în dreptul tatălui, este trasă o liniuţă. Domnul Rusu doreşte acum, la 66 de ani, să completeze acea rubrică, rămasă până astăzi goală, cu numele "Radu Crutzescu", un diplomat din perioada interbelică. Numele celei care i-ar fi putut fi mamă, o artistă importantă, îl rosteşte şoptit, pentru că nici măcar el nu crede că e adevărat.

În bărbatul cu păr cenuşiu, prins în coadă, şi ochi blânzi şi obosiţi trăieşte şi azi copilul născut la 4 decembrie 1943, un copil rămas orfan, care acum, târziu, vrea să îşi recapete părinţii. Am stat de vorbă cu Andrei Adrian Rusu undeva la periferia Braşovului, în casa pe care o împarte cu cea de-a treia soţie, fiica, fiul, nepoţii şi cinci motani certăreţi, care şi-au marcat repetat teritoriul. În povestea lui, spusă pe nerăsuflate şi în ritmul memoriei involuntare, se amestecă nume de prieteni din copilărie, nume de oameni mari, de oraşe româneşti şi străine, nume de boli şi de străzi. Rusu Florica. Numele trecut pe certificatul de naştere la rubrica "mamă". "N-am cunoscut-o niciodată pe această femeie. Am căutat-o şi nu a fost de găsit", spune Adrian Rusu. Radu Crutzescu. De pe patul de moarte, Crutzescu i-ar fi adresat celei care-i devenise soţie în 1916 aceste cuvinte: "Laureta, orice s-ar întâmpla, să ai grijă de Andrei, băiatul meu". Cuvintele i-au fost transmise lui Adrian Rusu de majordomul Ion Varga şi l-au urmărit toată viaţa. Născut în 1892, la Bucureşti, licenţiat în Drept la Paris, Radu Crutzescu a fost ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar al României la Sofia în 1936, apoi la Moscova în februarie 1938, la Praga în 1938, la Berlin în 1939. La 1 iunie a fost numit, prin decret semnat de Regele Carol al II-lea, "ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al nostru la Ankara". Revenit în ţară, a devenit membru al mai multor comisii, printre care "Comisiunea pentru aplicarea Armistiţiului dintre România şi Naţiunile Unite" (noiembrie 1944) şi "Comisiunea pentru studiul materialului şi pregătirea documentelor în vederea conferinţei de pace" (februarie 19450). În august 1947, Radu Crutzescu, domiciliat în Bucureşti, pe Strada Aurel Vlaicu, la numărul 92, solicita să iasă la pensie, cum reiese din dosarul lui de personal, aflat în arhiva Ministerului de Externe.

CRESCUT DE MAMA VITREGĂ
În acea casă de pe Strada Aurel Vlaicu, Adrian Rusu a trăit primii ani ai copilăriei. Acolo s-a jucat cu copiii familiei Sturza şi cu Ada-Ioana, fata lui Nenel d'Albon, nepoata scriitorului Mihail Sadoveanu. Ada d'Albon, actriţă la Théâtre de l'Orme din Paris, mărturiseşte: "Despre familia Crutzescu am o amintire neclară. Oameni distinşi, agreabili. Erau prietenii părinţilor mei". Ea nu-şi aminteşte de Andrei Rusu, spune că avea zeci de prieteni în copilărie, dar faptul că a cunoscut familia Crutzescu întăreşte autenticitatea poveştii lui Adrian Rusu.

"După ce a murit tata, m-a crescut mama vitregă, Laureta", povesteşte el. "Învăţam la şcoala de băieţi Tunari când mi s-a înscenat furtul unui stilou. În 1955, după Paşte, am ajuns la un orfelinat din Mediaş, în care am stat până la 14 ani. Am făcut o şcoală de meserii şi am ieşit turnător-formator, dar n-am lucrat asta. Am jucat fotbal la Sparta şi la Textila, amândouă echipe din Mediaş. Apoi, am descoperit motocicleta şi am devenit antrenor de motocross. Şi acum, la 65 de ani, merg pe Suzuki. Nu mi-ar fi ruşine să fiu în viaţă şi să nu merg pe motocicletă?", se întreabă retoric bărbatul, ieşind pentru o clipă din timp. Revine însă repede la obsesia lui, aceea de a dovedi care i-au fost părinţii. Pentru a demonstra că este fiul lui Radu Crutzescu, ar fi putut să meargă pe calea legală şi ştiinţifică: să ceară deshumarea fostului diplomat înmormântat la Bellu şi să facă un test ADN. "Trebuiau foarte multe aprobări, de la Patriarhie, de la administraţia cimitirelor, şi mi s-a părut foarte complicat. Tata avea în bărbie groapa asta pe care o am şi eu. Dacă l-aş vedea, dintr-o mare de oameni l-aş recunoaşte", spune domnul Rusu, care nu deţine nici un obiect de la familia Crutzescu. Doar o fotografie a casei din Aurel Vlaicu, făcută în 1969, pe care a scris: "Asta-i tot ce-a mai rămas din amintiri". Nu mai există nici Puşa Terente, care a locuit în acea casă şi putea fi un martor. "Ea era revoltată că nu mi se spunea adevărul", spune Adrian Rusu. Ion Niţă, soţul Puşei, singurul care mai stă acum pe Aurel Vlaicu la 92, susţine că nu ştie amănunte despre această poveste.