Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un semnal a fost dat la sfârșit de mai cu o grevă de o zi în toate penitenciarele. Oamenii n-au mai intrat între gratii și sârmă ghimpată, au rămas la porți, chit că lucrează într-un sistem militar. Mare diferență nu a fost: în țară există multe pușcării unde deținuții se păzesc singuri. În celule, pe secții, în foișoarele de pază nu mai sunt agenți. E lipsă de personal. În sistemul penitenciar din România, speranța de viață este de 58 de ani.
Jilava, ora schimbului. Tura de noapte se scurge spre casă, în rând, pe ușa mică de fier cu geamlâc pe mijloc. E o liniște grea, nu se aude nici râset, nici glumă, nici vorbă. Polițiștii au cam aceleași mișcări: pas accelerat către parcare, aproape se aruncă la volan și demarează repede. Zici că evadează.
Brusc, de după poartă adie un zvon de veselie: pleacă și deținuții. Unii se duc la „plimbarea în oraș” - adică la vreun proces, alții ies la muncă. Ăștia din urmă merg „să-și ia zile” (orele de muncă se pot transforma în ore de libertate mai devreme) cam pe cont propriu. Nu-i păzește nimeni, sunt în sistem deschis. Adică nu prezintă riscuri. Când trebuie musai supraveghere, un alt deținut face pe gardianul. Câțiva de la Jilava execută în sistemul deschis condamnări pe viață.
Poarta neagră și lungă cu „PBJ” - însemnul Penitenciarului Jilava - se deschide încet să iasă o dubă cu girofar. Un agent a scanat-o cu oglinda pe sub punte. De la distanță pare robot, nu zâmbește, nu clipește. Doi trec spre coșmelia-intrare, la fel de înnegurați ca tricourile de serviciu. „Poarta asta e granița unde îți lași bagajul. Când ieși, lași aici ce ai văzut, ce ai pățit. Când intri, pui deoparte problemele de acasă. Te duci pe secție, nu știi nimic ce se întâmplă afară. Ești doar tu și suta ta de deținuți. Bine, dacă ai ghinion și colegul de pe cealaltă secție e bolnav, ești tu și două sute de deținuți. Doișpe ore, continuu”.
Cum te miroase un deținut, cum îți simte frica, cum îi crește tupeul
„Într-o zi eram pe cameră, erau cam vreo zece deținuți acolo. S-a făcut curent, nu știu, s-a trântit ușa, am rămas închiși. «Ei, ce te faci acum, nea Dane?», mi-au zis. O fi fost glumă, dar a fost cu fior pe spinare”. Nea Dan este unul din psihologii veterani ai Jilavei, cadru cu experiență grea în spate. De când lucrează la Jilava are o singură certitudine - știe doar că intră la serviciu. Ce se întâmplă pe urmă e la noroc și voia Domnului - „odată, unul dintre deținuți chiar mi-a zis că e ușor să mă facă să dispar. Cum, magicianule, zic eu? Păi, simplu, așa singur cu el, poate să mă facă bucăți și mă dea pe canalizare”.
Atacuri la adresa personalului nu au avut loc la Jilava. În țară s-au mai semnalat cazuri, dar „s-a pus batista”. Primejdii există la tot colțul de culoar sau curte interioară, dar amenințări directe nu sunt. Amenințarea unui supraveghetor înseamnă, automat, trecerea deținutului într-o categorie aparte, cu drepturi mai puține. Așa că tehnicile de „atac” asupra polițiștilor sunt altele.
„Trebuie să fii foarte atent. Cu ce parfum te dai, ce pantofi porți, cum vorbești, ce poziție ai când le vorbești”. Agentul Cornel are 45 de ani, din care 23 de Jilava. A stat la pușcărie la concurență cu marii infractori, însă ăia de au mai rămas au acum mai multe drepturi ca agentul. Fiindcă are experiență, Cornel se ocupă singur de cea mai grea secție a penitenciarului - cea unde sunt 150 de deținuți cu probleme psihice. „Ziceam de parfum, da. Ei te miros, și știu ce preferințe ai. Ca pe urmă să încerce să te corupă. După pantofi își dau seama ce condiții de trai ai, spre exemplu, iar atitudinea ți-o taxează imediat. Eram cu un agent nou și, la un moment dat, l-am lăsat pe el să facă apelul. A început să-i tremure glasul, era cocârjat. Ăia deja i-am simțit că începuseră să se dea cocoși. L-am scos pe coleg imediat. Nu trebuie să-ți arăți frica pe care o porți, altfel crește tupeul”, povestește Cornel.
Secția lui e una lungă și mohorâtă. E liniște, e program de somn. Toate ușile sunt închise. Sunt unele din lemn, de pe vremuri, cu zăvoare mari și multe. Dă un pic ciudat lemnul gros și colorat în roșu sau verde - cu iz de ani 40 - sub mănunchiurile de camere de luat vederi. Mirosul e vechi, stătut, bubuitul gratiilor care închid secția taie periodic tăcerea din celule. „Odată, demult, a ieșit scandal: hoții nu au vrut să intre în camere. Erau puși pe bătaie, ca o minirevoltă. Am reușit să mă bag după gratii. Ei erau peste o sută, eu eram singur. L-am ochit pe unul care era ca un fel de lider, l-am înșfăcat repede și l-am tras după mine. L-am băgat în perete și i-am spus să-și bage oamenii în camere. Mi-a spus ce doreau ăia, erau chestii ce țineau de logistică. Le-am promis că le rezolv, s-a terminat și scandalul, hoții au trecut pe camere. Și am reușit și eu să scap”, sună o poveste a supraveghetorului. Cornel a rezolvat ce le-a promis deținuților revoltați - „dacă nu îți ții promisiunile, nu te mai respectă nimeni. Și dacă nu te respectă, ai viață grea aici”.
„Ce-ai făcut nea, Dane? Mi-ai luat din libertate?”
Pe secție, stresul e mare: „Doar să-ți dea bună ziua și ești terminat”. „Bună ziua” la pușcărie este întotdeauna o formulă ce însoțește o cerere: la medic, la magazin, la frizer. Cine nu dă „bună ziua”, n-are doleanțe.
Cornel poartă și el semnul muncii de pușcărie: are fața cenușie și riduri-brazdă. E îndesat, n-are o constituție de culturist cum are colegul de pe secția vecină. Dar când îți strânge mâna în salut, crezi că dai noroc cu o menghină. Ca și nea Dan, psihologul, are același stil: când salută, privește sfredel în ochi. Lași privirea, ai pierdut. „Aici ești și deținut, căci, de’, ne-am asumat asta, ești și psiholog, ești și asistent medical. Fiindcă lucrez pe secția unde toți sunt pe tratament psihotrop, știu multe. Nevastă-mea e asistentă, se miră de cât am ajuns să cunosc în boli și tratamente. Sunt specializat pe astea de cap, în special”, zâmbește Cornel.
Psihologul îi întărește vorba: „Mulți dintre deținuți se feresc de noi, psihologii. Zic că le umblăm în cap”. Apoi, arată altă belea: „În atribuțiile noastre este și evaluarea deținutului care cere eliberare condiționată. Și uite cum mă pomenesc cu un deținut venit de la instanță cu documentul meu luat de la dosar. În baza ăstuia, individul nu fusese eliberat, judecătorii îi dăduseră amânare. Evaluarea mea arăta că nu e în regulă. Și uite cum apare el cu hârtia și zice: «Ce-ai făcut, nea Dane? Mi-ai luat din libertate?»”. Altul i-a spus psihologului că o să-i dea la rândul lui amânare. Nu se știe la ce s-a referit.
Multe dintre cazurile de pe secția lui Cornel sunt de specialitatea spitalului. Instituția sanitară se vede pe după copacii verzi - cu rol de calmarea „pensionarilor” de la Jilava. Nu faci cinci minute pe jos până acolo. În realitate, un deținut cu probleme face cam cinci zile. Chestie de hârtii și birocrație. Odată, unul cu mari probleme a făcut harcea-parcea celula. Cornel s-a văzut față în față cu el, au mai sărit deținuți. A scăpat ca prin minune. După, supraveghetorul s-a trezit singur cu gloata de „hoți” nervoși, închis pe cameră. „Bem și noi un ceai?”, i-au rânjit deținuții. După întâlnire, Cornel s-a dus direct la capela unității.
Și nea Dan, psihologul, și Cornel, agentul de primă linie, intră la pușcărie, zilnic, pentru același spor de risc: nici 700 de lei, la salariu.
Fără protecție
Supraveghetorii din Jilava trăiesc cu câteva frici. Pe lângă puhoiul de deținuți pe care trebuie să-l gestioneze, de ceva timp, pe culoarele pușcăriei umblă alt tip de vorbă urâtă: vârsta de pensionare va crește. „Se zice că o să ieșim la 65 de ani. Cam cum o fi cu unul bătrânel să aibă grijă de gealații ăștia?”, glumesc amar cei de pe „a 6-a” și „a 7-a”, secții cu matahale tatuate și vulpi care te vând din ochi.
La Jilava încă e bine, secțiile deschise - cu pușcăriașii care umblă liberi, asigură chiar necesarul de pază. Prin foișoarele din lanul de sârmă ghimpată pus pe gard sunt deținuți. Cu bastoane și fluier. Pe fiecare secție există „deținuți-sprijin”, cei care asigură spatele și suportul supraveghetorului în uniformă. Dar și ăștia pot „întoarce armele”. „Atacuri directe nu sunt, își pierd beneficiile. Dar afară există amenințări, nu știi de unde vin. De la gulerele albe, oameni cu funcții ajunși prin penitenciare, vin presiuni la nivel de conducere. De la interlopi vin săgețile, nu te amenință ei. Iar găinarii și hoții te lovesc chiar ei, după eliberare. Îți fură bicicleta doar de distracție”. Ștefan este director adjunct la Jilava. A plecat de la „talpă” - agent supraveghetor, a ajuns în conducere. Apăsarea lui, pe lângă „grelele” care macină sistemul - cum sunt lipsa de oameni sau vârsta de pensionare -, este lipsa unei protecții. Măcar a celor din „linia întâi”. „Nu sunt singurul care a pățit asta. E cam ca o regulă. Eram pe la Gara de Nord, m-am pomenit cu unul eliberat. Eram față în față, ăla beat. A venit direct la mine, eram cu familia: «Ia să vedem? Acum ce mai îmi faci?», mi-a zis. Am aplicat tehnicile de persuasiune. Bine, ăla era beat, eu sunt mare. Pe urmă a fost un tremur de un sfert de ceas”, povestește directorul, tânăr, lat în spate cât doi inși.
Există în sistemul penitenciar mulți polițiști care, chiar fiind cu familiile, au fost zgândăriți de foști deținuți cu pata pusă. Mașinile multora poartă semne de zgârieturi sau lovituri, semne de răzbunare ale infractorilor. Unuia, acum ceva vreme, i-au incendiat și casa. „Și singura protecție pe care o avem este aceeași: 112. În condițiile în care deținuții pot afla orice despre noi”, rostește apăsat directorul. Dar spune că riscul de a fi agresat pe coridorul secției este redus. „Riscurile aici sunt să fii prins în reglările de conturi între găști, în mici răzmerițe sau să fii atacat biologic, fără autor”, povestește Adrian.
Era odată o modă pentru a preveni perchezițiile: deținuții puneau sânge infestat cu HIV sau hepatită pe un ac. Iar acul îl fixau în saltea, așa încât polițiștii supraveghetori să se înțepe în el când căutau obiecte interzise.
Între instanțe și „pe cine a mai bătut tac-tu?”
Alexandru este educator la Jilava, a terminat Academia de Poliție. A intrat la pușcărie cu gânduri mari și idei noi, profesioniste, învățate. Acum știe că trăiește într-un tablou absurd: „Îl găsești pe deținut cu telefonul, îi faci raport. Raportul ăsta merge la judecată, la comisia din penitenciar. Acolo mai vin 19 deținuți să se jure că respectivul n-avea niciun telefon. După comisie, cazul poate să plece la instanță. Dacă nu pe subiectul telefon, te dă deținutul în judecată. Că i-am creat stare de temere, confuzie și panică. Și că i-am lezat demnitatea. Cere 5.000 de euro. Și tu, după ce ieși din serviciu, în loc să stai cu familia, te duci la instanță. Așa e legea”.
Fericirea deținuților de a da în judecată merge și mai departe de personalul Jilavei. Unul a chemat în instanță o companie farmaceutică - „că făcea reclame la absorbante. Taman atunci când s-a dat reclama era la masă, mânca fasole. Pe motiv că i-a stricat digestia, a dat firma în judecată”.
Intervine nea Dan, psihologul: „Tu mergi la instanță, dar sunt momente în care te întreabă nevasta dacă te mai întorci acasă”. Educatorul continuă: „Apare și stigmatizarea. Copilul vine acasă și îți povestește cum l-au întrebat ăilalți de la școală ori din spatele blocului: «Ce a făcut tac-tu? Pe cine a bătut?» . Sau «De la cine a luat șpagă?»”. Psihologul conchide: „Și așa te întorci, apoi, la muncă. Un supraveghetor la 100-200 de deținuți și cam cinci psihologi la mia de populație de la Jilava”.
Preotul Ilie stă în fața capelei curate și frumos vopsite. Aude și știe de necaz. Și completează tabloul cel sumbru: „Unii nu duc. Dacă nu dau în boli, cad în vicii. Și mor. Anul ăsta, până acum, sunt doi morți dintre foștii angajați”. La Jilava - pușcărie ușoară, media e de cam de patru polițiști morți pe an.
Când pârnăiașul mângâie cu privirea
„Se duc de tineri, unii nu apucă pensia. Iar când intră în pensie te aștepți să auzi de ei că au murit”. La capela din pușcărie, deținuții vin pe grupe. Escortați de popă. Preotul Ilie s-a obișnuit cu miștourile care însoțesc apariția sutanei prin gardul înalt cu sârmă ghimpată. „Mă întărește Dumnezeu, că altfel… e greu aici. De la poveștile deținuților până la problemele angajaților. Mediul își pune amprenta pe supraveghetori sau pe ceilalți care lucrează aici. Dacă nu ești puternic psihic, dacă nu ai un echilibru în familie, mediul ăsta te doboară, te face ca pe ei. Ca pe deținuți. Și apare o patimă mare: băutura”, povestește omul Domnului, din pușcărie.
Prins între utrenii, vecernii, acatiste și, la potrivire, de Sfânta Liturghie, preotul Ilie are strânse povești de viață cât strâng vreo trei parohii - „Vin deținuții să se spovedească. Dar mulți vin ca să scape de sectoare. Supraveghetori nu-s”.
Timpul polițiștilor e scump și după program. Mulți nu se ajung cu banii, după pușcărie lucrează pentru Uber sau Bolt! Au existat cazuri în care supraveghetorii și-au reîntâlnit deținuții pe post de clienți. „Speranța de viață e scurtă. Stresul, pentru unii, e acoperit cu băutura. Sau cu alte vicii”, zice și Ștefan, directorul.
O altă secție a Jilavei a fost primenită de vizită. Miroase a curat, holul lucește; cineva a trudit greu. „Populația” de deținuți e la odihnă. După ușile grele nu se aud nici muștele. „Când se termină intervalul de odihnă, să vedeți ce roiesc pe aici, toți deținuții, zici că e la metrou”, descrie supraveghetorul din zonă - un tânăr cu constituție de halterofil. Secția este una condusă ferm: la putere este Ionela. Ofițer superior la 27 de ani, Ionela a prins respectul pușcăriașilor. „Trebuie să știi cum să le vorbești, să prinzi respectul. Dar e greu, colegii au toți dreptate”, spune „Șefa”. „Dar astea sunt condițiile, încercăm să facem față. Dacă îmi e frică? Nu. Deținuții au respect pentru femei. Au mame, au soții, au copii”, mai zice Ionela.
În ușa mare a secției se intersectează cu un grup de namile venite de la muncă. Toți salută regulamentar, pleacă ochii în pământ. Doar doi schimbă atitudinea repede, pe furiș. Privirile alunecă pe uniformă. Nu-i agresiune.
