La “luptă”, cu lopata în mână! Armata la “diribau” (pe şantierele patriei). Muncă silnică pentru că unchiul s-a stabilit în Germania

Wilhelm Roth. A făcut 11 ani de muncă silnică în lagărul numit România comunistă. A trudit din greu, fiind la un pas de moarte. În special la săpat. Şantierele ţării erau vaste.
Cei ca el erau folosiţi la curăţarea canalelor, pentru instalaţii de irigare, la plantaţii de orez, la adâncirea albiei râurilor, ori la furnale, la extragerea petrolului, la construcţia de căi ferate, în cariere de piatră, la construcţia de străzi sau în mine. Hrăniţi cu mâncare proastă şi cazaţi în condiţii de lăgăr.

Sunt mii şi mii ca el, azi cu vârste între 70 şi 80 de ani, care au fost condamnaţi la muncă silnică. Pedepsiţi în timpul regimului comunist din motive politice sau pentru fapte banale: de exemplu pentru “vina” că o rudă a plecat şi s-a stabilit în străinătate etc.

În rândurile ce urmează veţi afla povestea unui sas plecat de circa 30 de ani din ţară după ce a trăit un calvar aici. Era un artist fotograf recunoscut pentru priceperea sa. După ani şi ani de muncă forţată, nedreptăţile la care l-a supus regimul socialist au continuat şi pe linie artistică, aşa că s-a hotărât să emigreze. Iată cum a ajuns să ia o astfel de decizie radicală.

“Pentru tot felul de şicane, din anul 1978, nu am mai participat la expoziţii de artă fotografică în România. La al treilea salon de artă fotografică din Braşov, 1978, am fost obligat de un derbedeu (reprezentant al partidului comunist - n. red.), incult, comunist să iau de pe pereţi lucrările premiate. Eu am lăsat numai cartonul alb cu numele lucrării şi al autorului - al meu, pe perete. Mai erau şi alţi participanţi la expoziţii, concursuri. Pentru jurizare, construisem un aparat electronic special, gândit şi proiect de mine”. Mai mult, aparatul braşoveanului Wilhelm Roth este o realizare ştiinţifică impresionantă, o creaţie de înaltă ţinută (http://www.wilhelm-roth.de/Versc/24-Clb-4.htm).

Wilhelm a emigrat în Germania democrată în 1982, după trei intenţii respinse de Ceauşescu. Ca artist cunoscut, cariera lui se întindea pe mai multe planuri, însă ajunsese în vizorul Securităţii şi în dizgraţia comuniştilor numai fiindcă era sas şi avea rude în Germania. Problemele nu au dispărut după perioada de muncă silnică. Alături de el a fost condamnat şi baronul Tamas Banffy (foto).

Iată cum s-au petrecut faptele! Pe 5 martie 1959 a plecat din Braşov un tren personal cu recruţi în Banat. Pe atunci nu ştia nimeni că vor face parte din ultimul contingent ce trebuia să îşi satisfacă stagiul militar la muncă silnică. Saşii de la noi trăiseră ceea ce s-a întâmplat dincolo de graniţa Rusiei după Revoluţia din octombrie 1917 şi anume expropriere şi trimiterea în Siberia. De aceea, mulţi etnici germani au ales să plece cu miile în Germania. Trei fraţi ai tatălui lui Wilhelm Roth au plecat cu familiile lor spre ţinuturile saxone.

Ţării, cât mai multă muncă silnică
“Aceste condiţii au dus la condamnarea mea 20 de ani mai târziu de către regimul comunist, ca nepot al acestor emigranţI, la doi ani de muncă silnică. Români, unguri, sârbi, croaţi, bulgari, turci, toţi cu rude în străinătate, au avut aceeaşi soartă. Cele 24 de luni de serviciu (între 1950 - 59 erau chiar de 36 de luni) erau aplicate ca serviciu militar obligatoriu”. Oficial era vorba de doi ani, un fel de armată, însă alţii primeau pedepse în plus. La Wilhelm Roth s-a plusat cu alţi ani până a ajuns la 11.

“Tuns chilug, cu o mânâ de DDT (insecticid) aruncat pe organele genitale, puşi în haine de sărbătoare şi de lucru, nu aveam voie să purtăm haine civile nici în concediu în locurile natale. O unitate, de care am aparţinut în vara 1959, a fost cazată din august până la sfârşitul lui octombrie într-un grajd de pe câmp. Acoperişul era de paie şi ne proteja doar de rouă. Ploaia trecea direct prin acoperiş. Munca: eram puşi la tot felul munci pentru care se găsea greu forţă de muncă, de exemplu curăţarea canalelor de apa reziduală din oraşe, construcţia de canale pentru instalaţiile sau pentru plantaţii de orez: munci de tot felul pe care le făceam cu lopata în mână, adâncirea albiei râurilor iarna (la Reşiţa) în cizme de cauciuc (degerăturile la picioare erau la ordinea zilei), până la munci în construcţie sau la furnale. Alţii lucrau la extragerea petrolului, construcţia de căi ferate, în cariere de piatră, construcţia de străzi sau în mine. În toată ţara existau asemenea unităţi. Norma era între şase şi opt metri cubi de pământ de săpat (în funcţie de duritatea pământului) pe care fiecare trebuia să îl sape zilnic”, a povestit Wilhelm Roth.

Aşa a petrecut doi ani într-un adăpost pentru oi, fără nicio oră de instrucţie militară. Era o muncă infernală. “Lupta” cu inamicul se făcea cu lopata în mână. “Statul era beneficiarul. Trezirea era la ora cinci. Mâncam linte, fasole, cartofi şi ceai. La şapte începeam munca, terminam la 18. Cina: o bucată de pâine, una de marmeladă, o ceaşcă de cafea de cicoare cu adaos de bromură (să înfrâneze poftele sexuale). Eram flămânzi ca lupii”, îşi mai aminteşte Roth.