Lumină din lumină în "Bisericuţa dintr-un brad"

de Cristinel C. Popa | 29 Apr 2008 • 00:00

NEAMŢ ● Sute de pelerini au sosit în prima zi de Paşte la mănăstiri
La Agapia,în prima zi de Paşte, credincioşii sosiţi din toate colţurile ţării au ascultat cu smerenie slujba. Sfinţii pictaţi de Grigorescu pe pereţii bisericii purtau pe chip lumina caldă a Învierii. La Sihla, pelerinii au urcat pe stînci să aprindă lumînări la "bisericuţa dintr-un brad" din apropierea chiliei Sfintei Teodora, o "căsuţă" în miniaţură cu "fereştile" cît chibritul, pitită sub o platoşă uriaşă din piatră. La ora 16.00, după slujbă, călugării i-au invitat pe toţi cei ce trecuseră pragul lăcaşului la simpla masă mănăstirească de Paşte, cu borş de cartofi, peşte cu mămăligă, ouă roşii, şi cozonac. La Sihăstria slujba se încheiase, iar vizitatorii primeau binecuvîntarea călugărilor, după care se închinau în chilia unde se odihnea părintele Cleopa.

Un aer de înviere mai curat parcă niciunde nu găseşti. O linişte sufletească nelămurită te cuprinde în aceste locuri. Şi parcă nicăieri nu te simţi mai protejat şi împăcat sufleteşte de Paşte decît aici. Respirînd cu brazii aerul înveşmîntat de credinţă al Neamţului.

SFEŞNIC NESTINS. Prima zi de Paşte. În faţa noastră, o coloană de maşini, cu numere de Bucureşti, Prahova şi Gorj se îndreaptă spre mănăstirile Moldovei. În dreapta drumului, Cetatea Neamţului pîlpîie în zare ca un sfeşnic nestins. Drumul spre Mănăstirea Agapia lunecă întins înspre codrii seculari. Pădurile de aur ale nordului Moldovei te invită la smerenie. Luminează prin aura lor galben-verzuie drumul pelerinilor. În bătaia vîntului, pădurilei dese murmură cîntecul nespus al credinţei. Iar apele limpezi te poartă pe poteci înspre locaşurile sfinte ale împărăţiei domnitorului Ştefan. Înspre chilia părintelui Cleopa de la Sihăstria sau a Sfintei Teodora de la Sihla.

AGAPIA. Ajungem la Agapia. Pînă-n poarta mănăstirii, micul drum asfaltat de-a dreapta şi stînga chiliilor maicilor e plin cu atelaje, maşini, motociclete, chiar şi o căruţă e "parcată" regulamentar, la intrare. Îmbrăcaţi în haine noi, de sărbătoare, pelerinii intră în curtea largă, după ce, pe rînd, lasă cîte un bănuţ cerşetorului trist aşezat la poartă într-un scaun cu rotile. Pelerinii, înainte de a intra în biserică, dădeau pe rînd bineţe unui motan somnoros strecurat în curtea mănăstirii. Stareţa a descoperit cu furie că era "protejatul" uneia dintre maici. În biserica ce poartă pe obraji picturile lui Nicolae Grigorescu, slujba e în plină desfăşurare. Micuţă de statură, maica stareţă îşi pierde glasul între slovele bisericeşti, dă filă cu filă din cartea sfîntă, în timp ce bliţurile (neautorizate n.red.) imortalizează starea de linişte şi împăcare ce a cuprins întreaga suflare prezentă în lăcaş.

În curtea verde, sub o tufă, încă moţăie leneş, motanul. Stăpîna, cum spuneam, una dintre maici, îl ia în braţe şi fuge în spatele unei chilii. "Unde ai fost, de eşti aşa slab?", îi vorbeşte ea. "Ai venit după Înviere? Ai nevoie de hrană?", îl întreabă în timp ce îi scoate cu blîndeţe scaieţii pripăşiţi pe sub coaste.

SIHLA. Drumul de la mănăstirea de maici Agapia pînă la Sihla răscoleşte colbul întins cale de opt kilometri. Pietrişul căii forestiere rîşcîie sub roţile automobilelor. După un munte, scund cît un deal mai răsărit, o mînă de călugări ţin slujba în biserica de lemn. Mănăstirea e scăldată în soarele amăgitor al amiezei. În faţa chiliilor ceva mai largi e aşezată pe lung masa pentru pelerini. Imediat după slujbă, un frate bate clopotul special şi călugării înbrăcaţi în straiele negre, cu un fel de căciulă neagră pe cap, ascultă alături de pelerinii mai sărăcuţi rugăciunea de binecuvîntare a bucatelor. Ciorba de cartofi scoate aburi din boluri.

Sărmanii cu copii în braţe, ca şi oameni în toată firea, la patru ace, îşi fac cruce şi mănîncă 'laolalt. Pîine de casă, mămăligă cu peşte prăjit, aspic şi chiftele din peşte, ouă şi cozonac. "E cea mai bună masă de Paşte pe care am mîncat-o vreodată'", recunoaşte un bărbat rotofei sosit de la Galaţi. Bucate mult mai bune decît cele înfulecate pe grătarele întîlnite la tot pasul pe drum. Ca niste cavouri, elesfîrîie şi acum înecate în grăsime, la zece kilometric distanţă, vegheate de scaunele pliante ce pare că s-au deşelat de greutatea stăpînilor. Aici zgomotul manelist al "casetofoanelor pe patru roţi" pare de neconceput. La mănăstire, după ce se înfruptă, fiecare urcă treptele spre stînca unde e mica chilie, veche de jumîtate de mileniu, unde a stat, un timp, cunoscuta Sfîntă Teodora de la Sihla. Oamenii cumpără iconiţe, cruciuliţe, lasă bani pentru acatiste. Credincioşii vorbesc cu călugărul Liviu, care se declară un om păcătos, şi care păstoreşte biserica "dintr-un lemn". Vizavi de puritatea şi bogăţia spirituală a locului. Aruncăm o privire pe geamul cît gaura unui lacăt al chiliei. Apoi, fiece vizitator îşi îndreptă paşii printre stînci, spre peştera unde a trăit şi a trecut la cele veşnice Sfînta Teodora. Aprind lumînări în scorbura întunecoasă de piatră. O scobitură între doi pereţii înalţi din piatră, un pat rece, de piatră, împănat cu sute de lumînări aprinse, capătă forma unui soare miniatural contrastînd cu întunericul de sub piatră. Trebuie să mergi în genunchi ca să ajungi să săruţi fostul mormînt. Locul e de o simplitate maiestuasă. Aici a trăit în smerenie Sfînta Teodora. Aici au fost păstrate şi moaştelele sale pînă să ia drumul Kievului. După ce rosteşte cîte o rugăciune sub ascuţişul de piatră, fiecare vizitator pleacă parcă mai fericit, fiecare împăcat cu sine şi cu Dumnezeu. Şi alţii credincioşi adevăraţi au venit aici pentru a o suta oară în viaţă. Şi vin în continuare, pentru că se simt bine aici.

Urcăm printre stînci, spre locul unde Sfînta Teordora se îmbăia. Pe o piatră imensă, la înălţime, e un bazin mic cît un lighean, plin cu apă. Ca sa ajungi sus, urci pe o scară. Nimeni nu se întreabă cum se căţăra Sfînta Teodora pînă acolo. Milimetric, de o parte şI de alta a micii găuri pline cu apă, unde Cuvioasa se spăla, te mănîncă hăul. Se spune că acolo apa nu se evaporă niciodată, ca o minune dumnezeiască. Prin boabele aurii de apă se leagă ca nişte peşti bancnote de 10 lei. Nimeni nu îndrăzneşte să pună mînă şI nimeni se spune că nu s-a împiedicat să cadă în prăpastie. Se apropie de acest loc şI un grup de călugări şI măicuţi. Urcă-n tăcere.

SIHÂSTRIA. Coborîm în tăcere prin pădurile de fagi, mîngîiaţi de cîntecul păsărilor, dojeniţi de foşnetul frunzelor, dar împăcaţi de roua de ploaie a copacilor care ne spală frunţile ca un mir. Sunt circa patru kilometri pînă la Mănăstirea Sihăstria.

În poartă, mica parcare e ticsită cu automobile, sunt mulţi tineri. Un grup de fete fumează aproape de curte. Trece un călugăr şi le dojeneşte. Un frate bate toaca, clopotele asurzesc zgomotul maşinilor ambalate. Înăuntră, preoţii primesc femeile tinere şi, sub patrafir, le binecuvîntează. Fiecare primeşte cărţi de rugăciuni, oamenii sunt găzduiţi în condiţii modeste, gratuit, dacă au nevoie. Toţi sunt primiţi cu braţele deschise, cu zîmbetul pe buze. Şi iarăşi simţi aerul acela de siguranţă, parcă un pic straniu. Parcă te simţi în braţele lui Dumnezeu, remarca cineva. "De unde aţi venit?" ne întreabă un călugăr. Pentru prima oară?. Dacă sunteţI obosiţi, poftiţi de vă odihniţI". Vedem pe perete avertizarea că înauntru nu se consumă carne, altfel lăcaşul intră sub blestemul ctitorilor. Foarte mulţi turişti, credincioşi, se înghesuie în chilia strîmtă unde s-a odihnit şi a trecut la cele veşnice părintele Cleopa. Marele duhovnic te întîmpi din glasul unui difuzor, chiar de la intrare. Înăuntru, hainele lui bisericeşti, cărţile de rugăciune şi toate cele ce i-au servit la viaţa bisericească se află sub vitrine de sticlă. De pe pereţi zîmbeşte din afişe: "Mînca-v-ar raiul!". Pe pereţi, fotografii cu marele duhovnic. Într-una zîmebeşte imperial, spijinit în toiag, între oi, aproape de cîinele lui ciobănesc, imens. O uriaşă probă de simplitate şi credinţă.

SECU. Drumul merge mai bine, de-acum pe asfalt, către Mănăstirea Secu. Ajunşi pe seară, credincioşii prind o nouă slujbă. Bate toaca chem=ndu-i la sfîntul lăcaş. E liniştea amurgului, văzută prin crenelurile celui ce a fost cîndva un loc de apărare. În biserică e întuneric, dar strălucirea credinţei face lumină. Timpul a trecut, şi nu mai lasă loc de drumeţie la schitul lui Daniile Sihastrul, aflat în inima pădurii, la un kilometru şi jumătate distanţă de şoşea, şi nici la Mănăstirea Neamţ. E seară, dar credincioşii rămîn, mulţumind Domnului pentru o zi de linişte sufletească, de pace şi de împăcare cu ei înşişi şi cu restul lumii. Pentru că, după cum spun sfinţii părinţI, locaşurile Neamţului sunt aşezate pe un pămînt sfînt al Moldovei. Pămînt încărcat de credinţă şi binecuvîntat de Dumnezeu.

Citește pe Antena3.ro