Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Iată acum şI a doua mică întâmplare, - pe care doresc s-o pomenesc înainte de a mă întoarce unde mi-am oprit povestirea, pentru că şI aceasta mi-o aduce pe bunica mai aproape, - întâmplare care s-a ivit câţiva ani mai târziu, după plimbarea noastră la Osborne.
Pe la sfârşitul vieţii ei, regina Victoria, care din pricina văduviei sale se ţinuse la o parte de orice petrecere, timp de nenumărate decenii, începu să arate mult interes pentru arta dramatică: operă, dramă sau comedie. Deoarece nu credea de demnitatea ei să meargă la teatru, se luă nimerita hotărâre de ase organiza reprezentaţii teatrale într-una din marile ei săli de la Windsor. Astfel, Majestatea Sa, fără a ieşi din casă, putea totuşi să se bucure de cele mai alese reprezentaţii, ceea ce fu o mare bucurie atât pentru artişti, cât şI pentru regala solitară. Atât de puţin răsfăţată fusese drăguţa bunică în tot ceea ce privise petrecerile, încât bucuria şI însufleţirea ei, cu prilejul acestor spectacole, erau aproape copilăreşti. Din toţi spectatorii, din falnica sală, nimeni nu simţea o înfrigurare mai plăcută, ca măreaţa micuţă doamnă. În timpul uneia din rarele mele şederi în Anglia după căsătoria mea, am fost de faţă la una din acele reprezentaţii. Fiind, în acea seară, musafirul mai de cinste, eram aşezată în dreapta reginei. Bunica stătea pe un fotoliu scund, cu rochia de mătase grea întinsă şI răsfirată în jurul său şI cu amândouă mâinile odihnindu-se pe mânerul bătut cu pietre scumpe al bastonului ei. Era în mare toaletă de seară, cu umerii descoperiţi şI împodobită cu diamante, care străluceau şI sclipeau ori de câte ori se mişca. Atât de jos era aşezată încât, pentru a răspunde la întrebări, trebuia să mă aplec până la ea. Sfioasă cum eram pe acea vreme, aceasta mă stânjenea cumplit, mai ales că simţeam, greu aţintiţi asupra mea, ochii neîngăduitori ai multor membri ai familiei. Ajunsesem aproape o străină pentru ei; mă priveau cercetători, descosându-mă de-aproape, parcă ar fi cântărit cât preţuiesc şI cum mă schimbasem de când mă dusesem să trăiesc printre străini. Eu, de asemenea, de neasemănata desăvârşire a Curţii bunicii, simplă, însă strălucită, şI de oaspeţi strânşi laolaltă cu acest prilej. Nu-şi putea cineva închipui o adunare mai falnică şI de o perfecţiune mai deplină în toate amănuntele care aproape te încremeneau.
Părăsisem Anglia înainte de a fi ieşit în lume şI Curtea la care trăiam, cu toate că era severă şI aproape austeră, n-avea nimic din această sclipitoare măreţie şI bogăţie. Mă simţeam aşadar, copleşită de timiditate, căci niciodată nu fusesem, de când mă făcusem mare, în aceste măreţe săli strămoşeşti şI nici nu fusesem primită nicăieri ca musafir de cinste. Deoarece eram prinţesă moştenitoare a unei ţări străine şI trebuia să-mi loc rolul sub ascuţita cercetare a ochilor celor părăsiţi de mine, mă făcură să simt, cu multă asprime, că eram acum “în afară de cetate...” Se ridică cortina. S-a întâmplat ca opera reprezentată să fie “Carmen”, bine cunoscută de mine, dar pe care regina o vedea pentru întâia oară. Eram aşezată foarte aproape de scenă şI băgai de seamă că bunica nu numai că urmărea muzica cu cea mai ageră luare-aminte, dar şI libretul. Cam nedumerită de pătimaşa poveste, îmi punea mereu întrebări, la care nu era uşor de răspuns, din pricina muzicii şI a înălţimii atât de diferită a scaunelor noastre.
Bunica, vădit, petrecea de minune; din când în când, ridica uşor din umeri iar pe buzele ei flutura un zâmbet sfios şI totodată plin de aşteptare şI de o plăcută înfrigurare. Când se sfârşi actul I, se întoarse spre mine, cerând lămuriri mai depline asupra acţiunii. Cu sfiala unei femei foarte tinere, încercai să-i expun bunicii tot ce ştiam de povestea lui Carmen. Zâmbetul uşor al bunicii se înteţi, căci faptele erau din cele ce n-ajungeau adesea până la urechile ei. Dădea mereu din cap la lămuririle nepoatei sale, dar, tot timpul nepoata îşi dădea seama, aproape dureros, de toate perechile de ochi ce-i sfredeleau parcă spatele: nu era tocmai plăcut să te întorci la vechiul cămin ca oaspete oficial!... Se ridică cortina pentru actul al doilea.Carmen, printre tovarăşii ei contrabandişti, era din ce în ce mai zvăpăiată. Nu-mi aduc aminte cine juca rolul ei, dar jocul de scenă îi era aşa de bun, ca şI glasul; şI era, în adevăr, încântător să-i urmăreşti mimica. Cuceritorul “Toreador” îşi făcu intrarea , ceea ce dădu lui Carmen prilej să-şi desfăşoare toată ademenirea după care urmă izbucnirea ei de mânie, când bietul Don Jose, auzind trâmbiţele chemându-l la datorie, încercă pentru ultima oară să-şi salveze onoarea de militar.
Totul era judecat cu mult adevăr; noi toţi din sală cunoşteam bine piesa, dar pentru bunica era o revelaţie ce o umplea de însufleţire. Aplecându-se spre mine, cu ochii plini de o înţelegere ce răsărea treptat, îmi punea mereu noi întrebări la care eu, cu obrajii aprinşi, răspundeam cum puteam mai bine. Bunica îşi deschidea evantaiul în faţa obrazului, scandalizată în chip plăcut. Înţelese şI, aplecându-se iar spre mine, cu evantaiul la gură, îmi şopti: “Apoi, atunci, fetiţă dragă, mă tem că nu prea era cumsecade Carmen!”
Dragă bunicuţă! Nu, în adevăr, nu prea era cumsecade Carmen; purtarea ei era îngrozitoare şI nicidecum potrivită cu perfecţiunea fără cusur a Curţii tale, dar, cu toate astea, cât mai bine ai petrecut, pe când te simţeai prada unei uimiri jignite şI totodată încântătoare!
___________________
Maria Regina României, Povestea vieţii mele (112)
