Mărturisire despre Ştefan Iordache

de Rodica Mandache | 23 Feb 2013 • 01:55

Sursa foto: Dan Marinescu

Ar fi fost ziua lui, ar fi împlinit 72 de ani. Un post de televiziune a dat un interviu cu el; l-am privit hămesită de dor şi durere, a fost senzaţia pe care ţi-o dă vântul rece de toamnă.

A însemnat tare mult pentru breaslă, mai mult decât oricine altcineva, iubea meseria într-un fel ciudat, era un sentiment făcut dintr-un amestec de frică şi încântare, un amestec irezistibil şi în plus imaginaţia ca strop de viaţă şi credinţă în esenţa ei. Poate din cauza asta ne lipseşte atât de mult.

O să ne aducem aminte de Ştefan, dragul de el, prin vorbele lui Dinu Cernescu din cartea sa “Martor”. De ce? Pentru că e cel mai frumos lucru scris vreodată despre Ştefan. I-ar fi plăcut şi lui :

“L-am cunoscut chiar când termina Institutul de Teatru. Aurică Marcu, regizor tehnic la Casandra, m-a chemat să văd «un student excepţional», într-adevăr , Iordache era excepţional în spectacolul «Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită». După reprezentaţie l-am aşteptat la ieşire şi am cunoscut un tânăr timid, subţire ca o trestie şi care tăcea mai tot timpul, avea însă nişte ochi care păreau că te împung, nişte ochi ce aveau în ei un fel de nebunie. După puţin timp , Horia Lovinescu l-a angajat la Tetarul Nottara, acolo am realizat «Tigrul» de Murray Schisgal, primul spectacol al lui Ştefan în Bucureşti, apoi a urmat «Viziuni flamande» , «Don Juan»“ de Moliere la tv, «Hamlet» şi «Timon din Atena».

Am fost împreună la Nancy, la Paris , Helsinki, Sofia, Mexic, Copenhaga. Şi am devenit apropiaţi, nu chiar prieteni pentru că Ştefan era încântător şi când voia ştia să fie cald, ospitalier şi plin de haz. Anii au trecut şi băiatul din Rahova s-a cizelat, iubea muzica, citea mult, devenise un domn, în tot ce juca aducea cu el un aer de mare clasă, de nobleţe ereditară, avea etică profesională perfectă, de el stabilită şi de la care nu se abătea niciodată. Studia rolul în cele mai mici amănunte, citea despre epocă, căuta imagini, muzică, era un perfecţionist. Nu accepta orice rol, nu juca cu orice parteneri şi îşi alegea cu grijă regizorii, nu a făcut niciodată nici o reclamă sau un spectacol de varietăţi tv.
La Paris, înainte să joace Hamlet, 3 zile nu a ieşit din hotel ca să nu-i răcească vocea. Era superstiţos până la ridicol, şi nu puţini exploatau mâniile lui. La teatrul Nottara era o femeie de serviciu care a ieşit din întâmplare cu găleată plină cu apă în calea lui, Iordache i-a dat nişte bănuţi şi de atunci femeia îi ieşea mereau înainte cu găleata plină .

Ne întâlneam la ţară, la casa lui de la Gruiu .În ultimii ani îl interesa din ce în ce mai puţin ce se întâmpla la Bucureşti. Stătea la Gruiu şi devenise un fel de ţăran filosof care juca din când în când teatru. Când i-a venit sfârşitul, ştiam asta cam de şase luni, ce-l aşteaptă şi totuşi mult timp nu am putut să cred că este adevărat.

La înmormântare a fost o scenă desprinsă parcă din «Morometii»: doi ţărani din Gruiu stăteau în dreptul sicriului şi vorbeau între ei : “-Ai văzut, a murit Domnul Ştefan ! zicea unul dintre ei / -Ce eşti prost !răspunde celălalt. Face un film, nu vezi câţi actori şi regizori sunt în filmul lui?!»
În jurul lui, cât a trăit, au fost mulţi actori şi regizori însă importantă a fost doar o singură persoană : Mihaela. “
Asta e mărturisirea lui Dinu Cernescu, om foarte important în formarea şi devenirea lui Ştefan Iordache .

Au trecut anii, el nu mai este şi totuşi e aproape o datorie să facem ceva pentru el, căci pentru noi o facem. Locul acela cu clădirea princiară a Teatrului din Caracal şi-a legat activitatea de numele lui şi o dată pe an, în luna Mai, când e soare şi când sunt multe flori, şi când oamenii încă se bucură de început este festivalul de teatru care-i poartă numele. Un festival ambiţios, cu spectacole strălucitoare ale teatrelor bucureştene. Acum câteva zile cel care încearcă să facă acest eveniment, mi-a spus fericit “pot să fac festivalul şi anul acesta, şi cred că nimeni nu mă poate convinge de contrariul, că Ştefan ne ajută să facem cu mare nobleţe acest lucru”.

Am trăit şi în alte vremuri, dar astea mi se par a fi cele mai grele, şi totuşi trebuie să învăţăm mereu pentru hrana sufletului “învăţatul este un dar , chiar dacă durerea este profesorul”.