Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul Naţional a scris constant despre monumente istorice uitate şi lăsate să se distrugă, de la castele din Transilvania pănă la case vechi din Bucureşti. Am avut senzaţia că lătrăm la lună. Cu toate astea, istoria care dispare puţin căte puţin sub ochii indulgenţi ai autorităţilor ne preocupă. De data asta am vizitat două clădiri din Prahova, despre care credem că in scurt timp vor dispărea cu totul.
Jurnalul Naţional a scris constant despre monumente istorice uitate şi lăsate să se distrugă, de la castele din Transilvania pănă la case vechi din Bucureşti. Am avut senzaţia că lătrăm la lună. Cu toate astea, istoria care dispare puţin căte puţin sub ochii indulgenţi ai autorităţilor ne preocupă. De data asta am vizitat două clădiri din Prahova, despre care credem că in scurt timp vor dispărea cu totul.
Am plecat inspre comuna Măneşti cu documentarea bine făcută. Ştiam că acolo a fost conacul familiei boiereşti Mănescu, intrat după mai multe căsătorii in interiorul aristocraţiei romăneşti, in posesia unor membri ai vestitelor familii Văcărescu şi Calimachi. Perioada de glorie a locului a fost căt timp s-a aflat in proprietatea generalului Theodor Văcărescu. Acesta, fost participant la războiul de independenţă, ajunsese aghiotant regal. A văzut de aproape in această calitate cum şi-a construit Carol I Castelul Peleş. Fiindcă era putred de bogat, in urma unor moşteniri, a vrut nici mai mult, nici mai puţin decăt ceva la scară mai mică, dar care să semene cu reşedinţa regală din Sinaia. A folosit arhitecţi francezi, a adus la Măneşti echipa care a făcut vitraliile de la Peleş. Camerele aveau plafonul din lemn sculptat, existau şeminee ornamentate şi candelabre.
FANTOME. După o perioadă plină de mondenităţi şi tratative politice desfăşurate prin saloanele lui, conacul a ajuns datorită căsătoriei dintre nepoata lui Văcărescu şi Jean Calimachi proprietatea acestuia din urmă. El a fost văndut in 1946 familiei regale, lui Mihai I plăcăndu-i să văneze prin zonă. A fost naţionalizat in 1948. De atunci a inceput dezastrul. Transformat pe rănd in casă de odihnă pentru activiştii PMR, sediu administrativ şi sanatoriu TBC, palatul a fost distrus progresiv. Două incendii, din 1974 şi 1982, precum şi cutremurul din 1977 l-au transformat in ruine. Oamenii din zonă s-au servit şi ei cu grinzi, cărămizi şi uşi-monument. După 1989, sanatoriul a mai funcţionat ani buni in anexele rămase intregi, dar nimeni nu s-a preocupat să renoveze corpul principal. Cănd am debarcat la Măneşti, am dat din prima peste un om simpatic, Aurică Stoica, consilierul pe probleme de invăţămănt şi cultură din comună. Acesta a sunat la poarta castelului, adică a fluierat cu două deşte in repetate rănduri. A apărut un om destul de urăcios, Aurel Marin, administrator al domeniului, soţ de rapsoadă locală şi reprezentantul pe pămănt al unei misterioase prinţese Calimachi de la Paris, care a recăştigat domeniul acum vreo doi ani. asta nu a vrut neam să ne lase să intrăm, invocănd ordine superioare. Ne-a incolţit in minte o indoială. Habar n-avem cum s-a intors palatul la un moştenitor Calimachi, ţinănd cont că a fost naţionalizat de la familia regală. Dacă ar fi fost proprietatea directă a familiei, ar fi trebuit preluat de Regele Mihai, iar dacă făcea parte din "Domeniile Coroanei", ar fi trebuit să rămănă in custodia statului romăn. Ne-am mulţumit să vedem Biserica Văcărescu, aflată in renovare, cramele moşiei din care a rămas doar o fundaţie şi, spre măndria lui nea Stoica, nişte castani plantaţi de Theodor Văcărescu, proaspăt toaletaţi prin grija amicului nostru. Tot el ne-a spus că prin zonă circulă şi fantome, sufletele unor mercenari din armata lui Mihai Viteazu, ucişi după moartea acestuia de boierii locali, sătui să le dea taxe de protecţie. Nu am văzut nici o fantomă, nici măcar pe cea a frumosului palat.
Citește pe Antena3.ro
CAPACUL DE WC. Am plecat spre orăşelul Floreşti, situat la vreo 20 de kilometri mai incolo. Acolo se mai află, nu se ştie pentru căt timp, ruinele "Micului Trianon". La Floreşti s-a aflat vreme de sute de ani moşia familiei Cantacuzino. Grigore Cantacuzino, zis şi Nababul, datorită averii sale imense, politician cunoscut in epocă, a vrut să lase in urma sa un edificiu cum nu mai exista pe Valea Prahovei. A tocmit pietrari şi maeştri zidari din Franţa şi i-a cerut arhitectului Ioan Berindey să facă un proiect similar cu al Palatului Micul Trianon de la Versailles. Demarate in 1911, lucrările erau aproape terminate in 1913, cănd a murit Nababul, mai trebuiau făcute doar unele finisaje interioare. Fiul lui Grigore Cantacuzino, care a moştenit palatul, Mihail, nu a fost prea interesat de el. Pur şi simplu l-a ţinut incuiat şi nu a finalizat lucrările. Pănă in 1948, la naţionalizare, el nu a fost locuit. Puterea comunistă l-a folosit drept casă de odihnă pentru salaraţii M.A.I pănă prin anii â60, cănd a intrat in proprietatea Primăriei din Floreşti. Practic, de atunci a inceput dezastrul. Pănă in anul de graţie 2007 s-a lucrat incet, dar sigur la distrugerea lui. Localnicii au tot sustras de-a lungul vremii grinzi şi cărămizi, au demontat oglinzile din palat. Astfel, multe dintre casele nou construite in Floreşti au devenit parţial "monument istoric". Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, au fost turnate acolo şi mai multe filme de acţiune, ocazie cu care s-a mai distrus oarece. Cănd am intrat pe porţile ruginite şi parţial distruse, am văzut mai intăi un turn construit in stil medieval. La uşa turnului trona un capac de budă, bleu-ciel, peste un morman de pungi de plastic, hărtii şi fierătănii. Scara interioară era prăbuşită. Construcţia asta se ţinea bine totuşi faţă de corpul principal. Din acesta mai rezistă doar zidurile exterioare, pe care scrie "pericol de prăbuşire". Inăuntru se văd plafoanele prăbuşite şi, din căte am aflat, ultima urmă de acoperiş a fost tăiată anul trecut, să nu cadă cuiva in cap. Printre şoşoni desperecheaţi şi animale moarte se văd fragmente de basorelief, iar blazonul familiei, aflat pe un perete exterior, arată ca şi cum cineva l-ar fi pocnit repetat cu barosul. Din făntăna arteziană care se afla in faţă a rămas doar bazinul.
CEAŢĂ. Voiam să lămurim care e situaţia juridică a ruinelor. Am plecat spre Primăria din Floreşti pe o ceaţă deasă. Nu am găsit pe nimeni, dar, e adevărat, era vineri la ora 14. Am sunat la inceputul săptămănii la aceeaşi instituţie, de unde am fost sfătuit să iau legătura cu un anume Vali Băcanu de la urbanistică. Respectivul s-a dovedit a fi sau prost-crescut, sau nevrotic, fiindcă, după ce a ascultat ce vreau, a zbierat "Sunt in sedinţă!" şi mi-a trăntit telefonul. Consecvent, am sunat iar la Primărie, unde am dat peste un domn amabil. Acesta mi-a zis că palatul e revendicat de o doamnă, Ioana Maria Cantacuzino, născută in 1907(!?), care locuieşte la Paris, şi reprezentată prin procură de un birou de avocaţi. Tot acelaşi domn mi-a mai spus că a existat un investitor care voia să facă acolo un hotel şi un teren de golf, două firme care intenţionau să conserve şi să restaureze palatul, dar, din cauza situaţiei juridice incerte, nu s-a intămplat nimic. Primăriei probabil că nu-i pasă ce se intămplă cu un edificiu pe care riscă să-l piardă. Doamna centenară, dacă există, este puţin probabil să aibă resursele să facă ceva. In multe cazuri similare, moştenitorii erau interesaţi doar să văndă mai departe un teren valoros. Din nepăsare, două clădiri cu valoare istorică şi arhitectonică sunt pe cale să sucombe. Păcat, fiindcă, pe lăngă apartenenţa la patrimoniul cultural naţional, ele puteau să devină şi obiective turistice, deci să aducă şi bani. Se vor face praf, la fel cum s-a intămplat cu multe "fragmente de istorie" in ultimii ani.
toma.roman@jurnalul.ro
