Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Venind dinspre Salonic tot mai la sud, dincolo de muntele sacru al grecilor antici, Olimp, drumul se-abate, de la cetatea Promahonas, spre dreapta, pe valea râului Pinio, la Kalambaka. Străbatem şoseaua îngustă, săpată în stânci de izvoare cu debit bogat, precum cel al Afroditei, strălucind în verde-smarald, alături de care se află izvorul Sfintei Paraschiva, în care ne-am scăldat şi noi lumina ochilor. Odată ajunşi însă la Kalambaka, uitam tot ce-am putut vedea de la nord la sud, descoperind, instantaneu, un peisaj ciudat, cu zeci de coloane naturale din piatră, ridicate spre cer ca mâinile unui uriaş mitic. Suntem la Meteora! Locul acesta i-a atras, încă din secolul al XI-lea, pe schimnici. Regiunea nu era sigură şi, profitând de slăbiciunea Imperiului Bizantin, feluriţi duşmani ameninţau pacea oamenilor, iar acestora nu le rămaânea decât să găsească în credinţă un răspuns la angoase.
Din scrierile vechi aflăm că stâncile Meteorei ar fi fost aruncate de Dumnezeu din cer pentru a-i lasa pe asceţi să se roage. Monahismul a apărut ca un fel de refugiu în aceste locuri pustii şi inaccesibile. Primele mănăstiri, aşezate aproape neversosimil pe vârful a 24 de stânci – câte una pentru fiecare ceas al zilei (!!) –, au fost fondate începând din secolul al XIV-lea. Aproape de cer, ele poartă numele de “meteore” (în greceşte: “suspendat în aer”), iar fondatorii lor - Atanasie,Varlaam, sau Ioasaf - sunt veneraţi, astăzi, ca sfinţi ai Greciei ortodoxe. Dintre toate mănăstirile, numai şase au rezistat până astăzi, restul ajungând în ruină. Unele au fost prădate şi apoi părăsite, altele au fost distruse de raidurile aviaţiei germane care vizau rezistenţa greacă din munţi. În zilele noastre, peisajul magnific i-a incitat pe cineaşti sa realizeze aici o serie din filmele cu... James Bond! No comment!
Până la jumătatea secolului trecut, accesul în mănăstiri se făcea cu o nacelă de sfoară, ridicată de scripeţi. Procedeul era deosebit de riscant, mai ales că legenda spune că funiile nu se înlocuiau decât la rupere. Iată de ce icoanele de pe platforma de acces sunt aproape şterse de multele sărutări ale călugărilor care foloseau acest mijloc de comunicare cu exteriorul, astăzi înlocuit cu funicularul, podul sau cu trepte săpate în stâncă.
Mănăstirea “Sf. Ştefan” e cea mai veche, dar şi cea mai accesibilă. Fondată de către sihastrul Ieremia, ea adăposteşte, între altele, capul Sf. Haralambie, dăruit de Vornicul Dragomir, nepotul voevodului valah Ioan Vladislav, care, în 1398, dăruia şi el mănăstirii o bucată din Crucea Mântuitorului, relicve ale Sf. Ioan Botezătorul şi moşii pe teritoriul României de azi.
Marea Meteoră (cu hramul Schimbării la Faţă) este de departe cea mai mare şi cea mai “înaltă” mănăstire dintre toate “meteorele”. A fost construită în 1388, pe o stâncă de 613 m, la care se ajunge, acum, urcând peste o sută de trepte. Biserica mare (“katoliconul”), din 1388, este un model de arhitectură şi pictură postbizantină. Aici se roagă călugării mănăstirii, începând de la vecernie (ora 18:00), când apune soarele şi când, după tradiţia ortodoxă, se face trecerea spre o nouă zi.
La Mănăstirea Marea Meteoră am fost încântaţi să descoperim şi însemnele artei culinare monahale. Trapeza principală - o încăpere impunătoare, boltită şi susţinută pe coloane, se prezintă ca un spaţiu marcat de mese lungi din lemn masiv, bănci şi icoane. În centru - masa stareţului, singura prevăzută cu scaun cu spătar, o iconiţă, o cădelniţă, un sfeşnic, o candelă şi un clopoţel. Tacâmurile, ca şi vasele din metal, sunt de o mare simplitate. Am intrat şi în bucătărie: etajere cu oale, tigăi din ceramică şi din metal, polonice, coşuri de legume şi de ouă. În mijloc, un cuptor cu jarul descoperit, deasupra căruia, agăţat de un lanţ, fierbe vasul de mâncare pentru toate gurile.
În pivniţa marii mănăstiri de la Meteora se găsesc şi azi teascul şi uriaşul butoi în care se păstra vinul - “sângele Domnului”. Pâinea se cocea în cuptoare speciale, dar nu înainte ca aluatul să fie însemnat cu “pistolnicul” şi să-i fie crestat, deasupra, semnul crucii. În magazia mănăstirii am trecut printre coşărcile cu struguri gata de tescuit pentru vinul de împărtăşanie şi am remarcat damigenele, cântarul şi budana de câteva sute de litri în care se depozita, cu siguranţă, apa provenită din precipitaţii, care servea atât la mâncare, la băut, cât şi la spălat.
Ieşind din tot acest univers culinar medieval, primim o casetă cu filmul recepţiei în mănăstire la sărbătorirea a 600 de ani a bisericii de pe Marea Meteoră. Filmul, privit de noi mai târziu, avea să ne arate că musafirii patriarhali au fost trataţi la Meteore cu apă, loukumi, cafea şi raki. Nimic din toate acestea n-am remarcat în vizita noastră, modestă şi discretă. Singurul element care a făcut legătura dintre noi şi hieratismul acestor locuri sfinte a fost, poate, călugărul ce ne schiţa semnul crucii deasupra creştetelor când luarăm din mâna-i apa sfinţită ce i-o cerusem de leac pentru suflete.
Citește pe Antena3.ro
