Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă eşti în căutarea chintesenţei acelei lumi unice, care este Grecia, atunci Paştile pe înălţimile Muntelui Olimp pot fi o trăire incomparabilă.
Dacă eşti în căutarea chintesenţei acelei lumi unice, care este Grecia, atunci Paştile pe înălţimile Muntelui Olimp pot fi o trăire incomparabilă.
Este una dintre ţările în care ortodoxia îşi are înfipte rădăcinile profund, precum măslinii în stîncă ori în solul arid, roşiatic. Dar este, în acelaşi timp, tărîmul unde vechii zei îţi pot ieşi oricînd înainte, din umbra unui nor ori din unda apei. Olimpul – cu cele trei vîrfuri ale sale: Mytikos (cel mai înalt), Skolio şi Stefani (cunoscut drept “Tronul lui Zeus”) – a avut dintotdeauna o încărcătură spirituală de care şi-au dat seama şi vechii greci atunci cînd au imaginat cetatea zeilor lor acolo. În primele secole ale creştinătăţii, aura muntelui i-a atras pe schimnici, care s-au nevoit în pădurile şi peşterile lui. Urmele lor sînt pretutindeni, azi. În veacul al XV-lea, cînd umbla pe pămînt Sfîntul Dionisos Olimpianul, legendele despre sihaştrii din vechime treceau dintr-o parte în alta a muntelui, o dată cu călătorii de pe potecile înguste. Astăzi, alţi pelerini, veniţi din patru zări, urcă spre Mănăstirea Sfîntului Dionisos, cu speranţa mîntuirii.
SÎMBĂTĂ LA AMIAZĂ. Mănăstirea Dionisos Olimpianul, situată pe munte, mai sus de orăşelul Litochoro din Pieria, pare pustie. Curată, luminoasă. Păşind dincolo de poartă, ai impresia că intri sub o cupolă. Biserica, pregătită de sărbătoare, cu frunze de laur acoperindu-i dalele, te primeşte tăcută, să te închini la icoane, să săruţi mîna mumificată a protectorului ei. Duhul sfîntului te însoţeşte pretutindeni. Doar el. Abia la plecare colţul perdelei de la o fereastră a chiliilor se ridică şi un ochi scrutător te ţintuieşte pe tine, tulburătorul de linişti. O clipă numai…
Citește pe Antena3.ro
NOAPTEA ÎNVIERII. Cu un ceas înainte de miezul nopţii, în ciuda cerurilor care se revarsă neostoite – puhoaie de apă! –, curtea mănăstirii de pe Olimp se umple. Alături de călugări vin localnici, greci din tot întinsul Pieriei, dar şi credincioşi din alte părţi ale lumii ortodoxe. Inclusiv români care îşi petrec zilele Paştilor în micile orăşele de pe ţărmul Egeei – Platamonas, Panteleimonas, Skotinas (locul unde s-a născut Alexis Zorba cel adevărat), Leptokaria – ori mai sus, la Litochoro, pe munte. Sub umbrele (căci biserica e neîncăpătoare) se ascultă slujba… Cuvintele Domnului sînt o muzică plăcută, ţin umezeala şi frigul departe. La 12 fix, în noapte se cîntă “Khristos anesti elk nekron!” (Hristos a înviat din morţi). Se “ia” lumină. “Khristos Anesti!” “Alithos Anesti!”. Adevărat a Înviat! Creştinii se sărută şi, ca peste tot în Grecia, izbucneşte bucuria. Oamenii rîd, vorbesc, mai cu sfială în incinta mănăstirii, mai puternic dincolo de ziduri, unde, spre cerurile ce nu-şi mai contenesc plînsul, zbucnesc focurile de artificii. Strălucirea lor se întrece cu cea a fulgerelor… Poate, cine ştie, vreun sfînt aprinde şi el artificii…
Dacă nu ar ploua tot timpul, credincioşii ar porni în pelerinaj, 15 kilometri mai departe, în inima muntelui, spre zidurile ruinate ale mănăstirii din veacul al XV-lea şi spre peştera ce l-a găzduit pe sfînt. Asta se va întîmpla însă abia duminică la prînz, după slujba celei de A Doua Învieri. Pînă atunci, creştinii vor mînca – acasă sau unde se află în ospeţie – singurele bucate permise în noaptea Învierii: supa “magyritsa” (pregătită din măruntaie de miel şi verdeţuri; călugării vor mînca o variantă a acestei supe (pregătită cu peşte), ou roşu (ciocnit, după datină) şi “boureki” (o pîine dulce, asemănătoare cozonacului nostru, dar neumplută, prezentată adeseori sub forma unui colac avînd în mijloc un ou roşu). Abia a doua zi se vor pregăti mielul la frigare şi “kokoretzi” – măruntaie de miel tocate, înfăşurate în maţe şi pregătite la frigare.
SFÎNTUL DIONISOS OLIMPIANUL. S-a născut într-o mică localitate numită Platina. A intrat în comunitatea monastică la Megalo Meteoron (Marea Meteoră), de unde a primit binecuvîntarea de a pleca la Muntele Athos şi apoi la Ierusalim. A fost apoi ales egumen al Mănăstirii Philoteos, de pe Muntele Sfînt, care în acea vreme era controlat de călugării bulgari. Intrînd în conflict cu aceştia, se duce mai la sud, în apropierea Muntelui Olimp, unde fondează mai multe biserici şi mănăstiri. Pleacă un timp în Pelion şi înfiinţează aşezămîntul monastic de la Zagora, după care se reîntoarce pe Olimp. Pe Muntele Zeilor, de numele lui sînt legate Mănăstirea Sfînta Treime, precum şi două biserici înălţate pe piscuri şi închinate Sfîntului Prooroc Ilie şi Schimbării la Faţă.
Mănăstirile “suspendate în cer”
A petrece Sărbătorile Pascale pe stîncile “suspendate în aer (în cer)” (Meteora chiar asta înseamnă, “suspendat în aer”) poate fi unul dintre evenimentele care să marcheze viaţa unui creştin ortodox.
ÎNVIEREA. Cine
acceptă provocarea are în primul rînd surpriza ca, după canonul sutelor de
trepte ce trebuie urcate pînă la Marea Meteoră, să pătrundă într-un întuneric
total. Mănăstirea, ca şi biserica (datînd din secolul al XVI-lea, cea iniţială,
din veacul al XIV-lea, fiind demult distrusă), ca şi succesiunea de megaliţi pe
vîrful cărora se afă alte lavre – Sfîntul Varlaam, Sfîntul Ştefan, Roussanou,
Sfîntul Nicolae, Sfînta Treime – toate sînt ascunse în întuneric. Dar un întuneric
ce nu va dura prea mult. O dată cu strigarea preotului, o dată ce rosteşti “Khristos
Anesti!” (Hristos a Înviat!), totul se luminează. Iar pelerinii care au ales să
îşi petreacă noaptea Învierii aici, la Megalo Meteoron, pornesc cu lumînările
aprinse pe drumul pe care au urcat. Privită de pe terasa mănăstirii, această
procesiune de lumini este fantastică. Şi, probabil, acesta este unul dintre puţinele
locuri în care poţi trăi un sentiment uluitor: deasupra – luminile stelelor
(după o ploaie măruntă, cerul s-a deschis, în miez de noapte); dedesubt –
luminile lumînărilor, iar între ele – luminile artificiilor, nelipsite în ceas
de sărbătoare, chiar şi aici, în inima “pietrelor hieratice” ale
Greciei.Spuneam că este o experienţă rară şi uluitoare aceasta, a Paştilor, în
lavrele Meteorelor. Şi asta pentru că, vreme de aproape şase veacuri, locul nu
a fost deschis decît schimnicilor. Arareori, vreun creştin mirean – şi trebuia
să aibă multă virtute într-însul pentru a i se permite asta – avea acces în
acest spaţiu al schimnicilor. Mai mult decît atît, femeilor – ca şi la Muntele
Athos – nu li se permitea accesul deloc.
Regina Maria Şi Marea Lavrå a Meteorei. Astăzi, lucrurile s-au schimbat puţin: turiştii dau năvală – însă nicicum nu se vor întîlni cu monahii, care au spaţiile lor private, bine delimitate în interiorul mănăstirilor. Unul dintre puţinele momente în care mireanul stă, în biserica de la Megalo Meteoron, alături de călugăr este acesta, al Paştilor. Călugării stau în faţă, lîngă altar. Apoi mirenii. Femeile în naos, în stînga, bărbaţii în dreapta. Fără să se atingă. Doar în ceasul sfînt, luminile lor se ating. Dar ştiu oare femeile care pot trăi azi miracolul Învierii în acest spaţiu cîndva interzis lor că o româncă le-a deschis calea? În urmă cu opt decenii şi mai bine, venind în Grecia, la nunta fiului său, Carol (viitorul Carol al II-lea), cu Elena, principesa greacă, Regina Maria a României a fost cea dintîi femeie care, ignorînd opreliştile, a decis să urce în nacela de sfoară la Megalo Meteoron. Şi, în ciuda credinţei că sfoara se va rupe, regina a ajuns teafără sus, dinaintea monahilor. E adevărat însă că au trecut alte cîteva decenii pînă cînd gestul ei să fie agreat (?!) de comunitatea monahilor de la Meteore.
- Simona Lazăr, Tudor Cireş - Grecia
