Musafiri in şatră

Dacă mi-ar fi spus cineva zilele trecute, cănd am plecat spre satul prahovean Parepa, că mă prinde noaptea intr-o şatră de ţigani, in mijlocul cămpului, aş fi răs. Eu?! La şatră?! Şi poate l-aş fi suspectat pe respectivul de cine ştie ce gănduri necurate, ba, mai mult, m-aş fi intrebat dacă nu cumva l-a atacat pneumonia ucigaşă sau s-a pricopsit cu vreo gripă aviară. Dacă ar fi adăugat şi că mă infrupt din borşul şatrei, in vreme ce afară cade potop de ploaie, mi-aş fi spus că ăla cu zisul nu mai scapă. A luat-o pe arătură... şi totuşi...


Platina impuşcată a delcoului mă opreşte in cămp, departe de cel mai apropiat sat, departe şi de drumul principal, pe care trec alte maşini şi alţi şoferi, dar aproape, foarte aproape de două corturi, intinse in marginea lanului de porumb, şi de opt căruţe cu coviltir. Aici era oprită o şatră de ţigani.


IN CĂMP. Cer inchis, ici, colo picături rebele de ploaie. In lanurile de porumb şi de floarea-soarelui, se zăresc ţărani aplecaţi pe coada sapei. Cotesc din şoseaua principală către satul Parepa, locul unde şi azi, la căţiva ani de la moartea Fecioarei Maria, se mai intămplă minuni. Lăngă drum, peste şanţ, la marginea lanului de porumb, două corturi mari şi căteva căruţe acoperite cu coviltir, in care se tot urcă ba un puradel, ba o pirandă, ba un pălărios. Nu le dau atenţie. Sunt mai impresionată de bătrănii care mănuiesc sapele lăngă ei. Mai merg căţiva metri şi motorul maşinii incepe să se oprească. Degeaba dau la cheie, nimic. Cobor şi, după puţinele mele cunoştinţe de mecanică, mă benoclez pe unde cred că ar fi hiba, in carburator, să văd dacă vine benzină şi dacă bobina dă scăntei. Picăturile de ploaie se inteţesc, parcă. Ţăranii işi scutură sapele şi pornesc către case, speriaţi de stropii grei şi reci. Timpul trece şi eu mă chinuiesc să inlocuiesc condensatorul la delcou, injurănd birjăreşte toată spuma cerului albastru. Dar maşina e parcă, jurată: nu porneşte şi pace. Pănă-n sat, destulă cale. Pănă la drumul principal, nu mai puţină. Imi fac calculul că e mai bine să mă indrept spre acesta din urmă. Pe acolo mai trec şoferi care se pricep... Atunci se sfărtecă cerul şi ploaia se năpusteşte peste pămănt.


LA CORT. Nu tu umbrelă, nu tu fulgarin. Nu mai ştiu dacă plouă numai de sus, sau, nu cumva, stropii izbucnesc şi din asfalt. Sunt ciuciulete şi mă găndesc să mă intorc. Lăngă şanţ, un bărbat in vărstă, cu o pălărie neagră, imi face semn şi strigă la mine: "Ai ‘coa!" Mă găndesc o clipă, apoi intru după el in cortul de peste drum. Sunt in şatra de ţigani. Ne privim - tot clanul şi eu - fără să spunem nimic. Apoi puradeii se uită la pantalonii mei albi, stropiţi pănă sus, şi incep să rădă. Răd şi eu. Gheaţa s-a spart. Privesc atentă: nici fast, nici lux, nici bogăţie. Doar haine mizere, descusute pe alocuri, rupte şi cărpite, copii desculţi, plete incălcite, ţigări răsucite din foi de ziar, tutun verde intins pe-o muşama, căini bătrăni şi căţelandri colcăind printre picioarele a 15-16 protagonişti. Ici, colo, ceaune, cazane de ţuică şi căldări. Unul dintre ţigani strigă ceva intr-un dialect necunoscut. Bărbatul care mă chemase, răde şi-i spune pe romăneşte, ca să pricep şi eu: "Lasă caii unde sunt. Ce-o să zică romănca asta de noi? Cică să-i bage la adăpost de ploaie". Profit şi intreb dacă vor să le spun romi sau ţigani. "Ţigani, ţigani, ce-i prosteala asta cu romii? Ăsta ne e neamul!" Mai intr-un colţ, zăresc o căldare mare, in care fierbe ceva. Aburi groşi se inalţă către vărful cortului. Observ cum, prin pănza groasă a acestuia se preling picături de apă. Cele căteva femei le evită, dar puştii se agită pe sub ele. Din cănd in cănd, o ţigancă bătrănă se duce să amestece in căldare şi bombăne: "Nu mai ghine, nu mai ghine!".


DRUMUL, IN SĂNGE. Intreb şi aflu că ţiganii sunt mai mulţi: lăutari, vătraşi, lăieţi. Ei, din cort, sunt lăieţi sau zlătari. Se ocupă cu făcutul cazanelor şi căldărilor, de aici rezultănd mai multe meserii: spoitori, cositorari, căldărari, cazangii. Femeile sunt cu ghicitul. Apoi moş Gheorghe, un soi de bulibaşă, imi spune: "Ce, crezi că nu avem şi noi căşi, ca oamenii? Avem, in regiunea Brăilei şi Galaţiului. Avem şi capre, şi vaci sure, şi mănzaţi. Ne-am aşezat la locurile noastre, dar avem drumul in sănge. Acasă nu umblăm cu ţoalele astea. Cine le face fuste la ţigănci, zici? La croitoreasă le face muierile, este vreo două ţapene, adică la modă. Da’ o ţigancă are cam trei fuste pe ea, deodată. Aşa e la noi. Materialul e mătase sau voal. şi cum ii mai zice? A, da, făş. Avem de toate acasă, măncăm şi bem bine. Dar, cum aveţi voi chef să plecaţi in conced cu maşina, aşa plecăm şi noi, cu căruţele. Ha venit, fă, băieţii ăia?". Ultima propoziţie, interlocutorul meu i-a adresat-o ţigăncii bătrăne, care amesteca in căldare. Aceasta ii răspunde pe ţigăneşte, punăndu-şi măinile in cap. Nu ştiu ce zice. Şi-mi trece prin cap - paranoia - că e vorba despre mine. Observ o puştoaică şi un băietan, ce-şi fac ochi dulci de la distanţă, şi-i arăt bătrănului. El răde şi-mi arată scăunelul cu trei picioare, pe care stătusem pănă atunci şi-mi povesteşte.


LEGEA ŢIGĂNEASCĂ. "Maricica şi Dofică se ia. Ea face la cules 12 ani, el e mai bătrăn, are vreo 18. Părinţii şi noi toţi i-am hărăzit unul altuia. Şi ete că e cu folos. La noi, fetele le mărităm de mici. Oho, la 14 ani sunt deja femei. Ce dacă zice Evropa asta aşa şi pe dincolo... La noi aşa e! Rar dacă trece de etatea asta nemăritate, inseamnă că le-a vorbit de rău sau le-a pupat vreun gagiu. Altul decăt ursitul. Au fost judecate la judecata noastră şi oropsite. Atunci le vindem la alţii. Ne dă aur sau bani. E, căţi bani?... Căţi merită. Dacă e mai frumoasă, merge pănă la două, trei sute de milioane. Chiar mai mult. Dacă a păcătuit şi s-a intins cu vreun hăndrălău, o dăm mai ieftin, să scăpăm de ea. Legea ţigănească zice că fata trebuie să fie fără pată. Altfel, se face de pedepsire. Trebuie să se joace cămaşa, se arată la părinţi, la tot neamul. Băieţii sunt mai focoşi, dar pe ei nu-i pedepseşte legea noastră. Cănd unul ia o fată cu japca, atunci e judecat şi pică din rangul nostru. Ăştia doi e in dragoste. Ian dansează, Maricuţă, să vadă şi rumănca ce neam suntem noi." Fără muzică, fetişcana cu picioarele desculţe, cu trupul neformat, cu pletele prinse cu "galbeni" de aramă zornăitori, incinge un dans indrăcit.


BORŞUL. Moş Gorghe, cum ii spune bătrăna, imi zice: "Dacă mănănci un borş cu noi, iţi fac maşina să te duci. Toţi băieţii mei are acasă maşini şi mandea le repară pe toate. Eşti băftoasă cu mine. Plecăm şi noi, nu innoptăm aici. Legăm căinii la codirle, caii ăştia costelivi la căruţe şi duşi suntem. O luăm pe din contra, unde suntem acum." Borşul a fost gustos, maşina avea platina impuşcată, iar ţiganii au plecat cu şatra mai departe.

Găina golaşă, spaima puradeilor

Zarvă, gălăgie, brambureală. Căţiva puştani, uzi pănă la piele, se luptă cu nişte găini. Ele cotcodăcesc, ei le chinuiesc. Toate femeile se năpustesc pe ele. Inţeleg că le taie. Intreb dacă sunt ciordite şi nu mi se răspunde. In schimb, bătrănul mă invită la masă. Ţiganca bătrănă se strămbă: "Dă-o-n halea, nu vezi că e sclifosită?" Apoi, se pune pe făcut mătănii. "Piei, satană!" Se aud alte sunete, disting benc sau beng şi cer lămuriri. "Dracii de băieţi au adus o găină golaşă. Duce-s-ar pe pustii! Nu e bine, că ne face strigoi cănd murim. Dă-i drumu’-n hălea, să se ducă!" Găinile sunt jumulite, spălate, aruncate in căldare, care tăiată, care intreagă. Imaginea nu e prea atractivă, dar miroase, dincolo de tot, frumos. Toţi căţi mă bagă in seamă, sunt convinşi că nu mănănc la masa lor. Ce-i drept, şi eu mă indoiesc. Mă şi intreb ce ar putea să scrie in concediul medical, pe care il voi depune la ziar, după ospăţ.