Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ochii vioi ai doamnei Elena fixează fiecare obiect ca pe o aducere aminte. Banca joasă, cu tăbliţa de scris de care atârnă un bureţel, cărpătorul din lemn cu care ”mamarea scotea mămăliga făcută într-un ceaun uriaş, ca să ne ajungă şi nouă, şi orătăniilor”, copaia atârnată în cui, pe perete, în care mamele îşi lăsau copiii când plecau la câmp, doar cu o cârpă înmuiată în apă cu zahăr, pe care o sugeau până seara. Mâinile tremurânde îi ating fiecare fotografie aşezată minuţios pe ştergarele de borangic. Dintr-una îi zâmbeşte mama sa, fostă învăţătoare în sat, cochetă, îmbrăcată într-o rochie lungă, la o nuntă. Dintr-alta se desprinde chipul celui de-al doilea învăţător pe care comuna Iepureşti, Giurgiu l-a avut: Tudor Bărbulescu. Sau a dascălului Georgescu, ”care, în fiecare duminică ne urca în căruţa sa şi ne ducea în oraş pe toţi cei care trebuia să ajungem la internat. În anii '47-'48, în comuna aceasta erau cam 50-60 de studenţi, care au devenit ulterior profesori universitari, doctori, învăţători”, spune doamna Elena, cadru didactic la rândul său. ”Statisticile arată că în '39 aveam 60 de învăţători şi învăţatoare în comună, toţi fii ai satului”, completează profesorul de istorie-geografie, Ovidiu Coca, în timp ce ne poartă prin trecut, cu voce molcomă, aşezată, asemenea ceşcuţelor minuscule din ceramică, frumos pictate, ce stau cuminţi pe un scaunel sau a fuioarelor cu care femeile torceau cânepa ori a foalelor pe care meşterii le foloseau în fierărie. Pe toate le-a strâns laolaltă, asemenea unei mărturii nescrise, între pereţii şcolii de altădată.
”Lada de zestre a satului” descoperită de copii
S-a întâmplat ca ani buni să meargă în spatele tractoarelor care arau pământurile de prin preajma Neajlovului şi să adune saci de obiecte, de rămăşiţe de ceramică, care atestă străvechea şi intensa locuire a meleagurilor unde s-a născut. Atunci şi-a spus profesorul, împreună cu elevii săi, că n-ar fi rău ca satul lor să aibă o clădire care să strângă între pereţii ei istorie vie, curată, autentică. Copiii au început să scotocească prin curţile părinţilor, să ia la mână cuferele din podul bunicii, uneltele din magazia bunicului şi, an de an, cele trei camere ale muzeului au început să devină prea mici pentru a adăposti noianul de instrumente de prelucrat lâna, cânepa, bumbacul, borangicul, dărace, fuioare, vârtelniţe, răsucitoare, rodane, piepteni, meliţe sau războaie de cusut, unele vechi de mai bine de 150 de ani. Dintre toate însă, colecţia de pristolnice pare a fi cea mai de demult, iar mai valoroase, o icoană cu Sfântul Dumitru, pictată pe lemn şi crucile de piatră inscripţionate cu caractere chirilice.
Obiecte unicat, create de localnici
Pentru doamna Elena este a treia oară când vizitează muzeul. Uliţele satului, oamenii, şcoala, toate îi sunt cunoscute. Copilăria aici, în Iepureşti, şi-a petrecut-o, paşii de tânără domniţă tot pe drumurile de ţară i-a făcut. Apoi, mai bine de cinci decenii a locuit la oraş. Are 81 de ani. Priveşte tigva în care mama sa ţinea sarea, pusă bine lângă plita, ciururile mari, pe care sătenii şi le atârnau de gât când mergeau la semănat de grâu, piua pentru pisat cereale sau ardeiul iute, scafa pictată viu, un fel de lingură mai mare folosită câteodată pe post de polonic sau rariţa de lemn de la carul cu boi şi-i pare că este din nou mică. Parcă a şi uitat de secerare, un fel de semicerc spijinit de o cruce în care oamenii îşi ţineau secerile sau de palamarca, veche de peste 100 de ani, cu care sătenii strângeau spicele pentru a fi secerate.
Lui tanti Maria, dacă i-ai fi spus că nu a fost de prisos să păstreze toate obiectele pe care părinţii şi buncii ei le-au folosit în gospodărie, nu ar fi crezut. La 83 de ani ai săi s-a bucurat ca un copil când şi-a auzit strănepoţii povestindu-i planul profesorului de istorie. Nu s-a lăsat mai prejos faţă de alţi săteni şi a adus în şcoala de altădată sape, târnăcoape, bănuţi vechi sau ii cusute la lumina lumânării cu multe zeci de ani în urmă. Cine calcă acum pragul muzeului ajunge să vadă obiecte unicat, care atestă creativitatea şi ingeniozitatea ţăranilor noştri: un hambar de nuiele lipit cu lut, un stup de paie presate, un dispozitiv de măcinat grâiul, cu roata de piatră realizat de morarul satului, un car tras de boi făcut manual, cu lemn pictat, pe care era trecut şi numele ”propritarului”. Covoarele cusute la război, ştergarele din borangic de la geam, oalele multicolore, unelte a căror denumire pare pentru cei tineri, greu de rostit şi de ţinut minte, acte importante, patefoane, aparate de radio, lămpi de gătit, manuale şcolare, certificate de absolvire, certificate de cununie, toate te fac să crezi că ai pătrus într-o gospodărie bogată, a unor oameni harnici şi pricepuţi.
Pentru Maria, ziua în care a prezentat programul artistic realizat de elevii şcolii, de Crăciun, îmbrăcată în port popular, a fost de neuitat. Atunci a simţit cât de importante sunt pentru ea ştergarele pe care le are acasă, puse bine la păstrat şi cât de dragi îi sunt iile şi fotele împodobite cu motive florale. ”Am dus la muzeu bănuţi, aş fi vrut să duc şi costume populare, dar muzeul găzduieşte numai obiecte reprezentative zonei în care ne aflăm”, spune copila de clasa a IV-a. I-au rămas în minte războiul de ţesut, uneltele de silex care aparţin de epoca neolitică, a bronzului şi geto-dacică. ”Aşa ceva nu întâlneşti prea des”, spune fata hotărât, stând semeaţă în bancă. ”Muzeul acesta ne spune că nu trebuie să renunţăm aşa uşor la tradiţia românească”, concluzionează Maria, îmbujorată. Lui Ionuţ, cel mai mult i-a plăcut colecţia de arme, brevetele militare, unele dintre ele datând de pe timpul regelui Ferdinand I şi fragmentul din bombardierul american B24 doborât lângă Iepureşti pe 28 iunie 1944, păstrat cu sfinţenie de un sătean. Pe timpul verii, împreună cu alţi colegi şi cu profesorul de istorie, ajută arheologii de la situl din apropiere. ”Elevii, mai ales cei mici, sunt foarte interesaţi de tot ce a fost odinioară. Sunt curioşi. Le place să facem diverse lecţii în cadrul muzeului, am sărbătorit ziua de 1 decembrie aici. Le-a fost drag să contribuie la făurirea muzeului şi faptul că au fost implicaţi a dat mai multă valoare acestui loc. Sătenii au fost receptivi. Împreună am realizat tot ce vedeţi. Şi domnul primar ne-a donat piese importante, cum a fost linul, storcătorul de struguri şi dulapul de pe perete”, spune profesorul cu modestie. Acum, dascălul visează să mărească spaţiul, iar într-o încăpere să aşeze pe pereţi porteretele celor care au pus condeiul în mâinile copiilor pentru prima dată în această comună- mari profesori, autori de cărţi şi de manuale şcolare.
Mândria sătenilor
Au trecut aproape 15 ani de când comuna s-a putut lăuda cu prima sală amenajată a muzeului. Cu timpul, au apărut şi celelalte două încăperi. Tot mai mulţi orăşeni ajung să treacă pragul muzeului, uimiţi de bogăţia de obiecte. Sătenii s-au obişnuit deja: nimic nu se aruncă. Totul se păstrează. De când cu iniţiativa profesorului, ochii copiilor s-au mai format, vederea s-a ascuţit şi nimic din ce ar putea să îmbrace pereţii muzeului nu mai scapă agerimii lor, mândri că denumirea comunei lor, mică, ascunsă într-o vâlcea, de negăsit pe hartă, se contopeşte de-acum, în mintea celor care ajung să o viziteze, cu numele muzeului de istorie.
Citește pe Antena3.ro
