Nichita Stănescu: “Eu sunt mort demult…Vă pup pe toţi undeva!”. Fără bani, îi cinstea pe prieteni cu şampanie franţuzească “Cordon Rouge

Amintiri despre marele risipitor care a fost poetul Nichita Stănescu. După cum probabil ştiţi, anul acesta se împlinesc 80 de ani de când s-a născut poetul. Cu acest prilej vă facem cunoscute câteva întâmplări din viaţa poetului, întâmplări legate de sosirea sa în Moldova, în special în capitala regiunii. Sosirea la Iaşi a lui Nichita era legată de Editura Junimea, unde i-au apărut mai multe volume de poezii. Vizitele includeau în mod obligatoriu, indiferent de situaţie, şi un popas în Copou, la “Teiul lui Eminescu”. De aici, s-a îndreptat o dată spre Bacău, la o memorabilă întâlnire cu tipografii de la fabrica Letea, unde vedea lumina tiparului o nouă carte de-a sa. Venea la Iaşi cu diferite prilejuri, pentru lansarea unui volum sau, altă dată, la un festival de poezie. Se întâlnea invariabil şi cu scriitorul Mircea Radu Iacoban, pe atunci director al Editurii Junimea din Iaşi, singurul scriitor din provincie membru în comitetul fondului literar al Uniunii Scriitorilor, fond prin care autorii erau creditaţi cu diferite sume de bani. Iacoban era prin urmare de mare trebuinţă marelui “risipitor” Nichita. Se ştie că poetul era un “cheltuitor” celebru. Zeci de cereri de finanţare prelua Iacoban de la poet şi, cu toate acestea, i-a legat o adâncă şi sinceră prietenie, asemenea respectului purtat unui alt ieşean care l-a cunoscut, acum trecut în lumea umbrelor, Dumitru Ignea, iniţiatorul celebrului festival de poezie “Mihai Eminescu”. Acesta a păstrat un manuscris al lui Stănescu de pe vremea când Ignea era redactor-şef la “Iaşul literar”. Cei doi au dăruit reporterului frânturi din aventurile pe care le-a avut Nichita în Moldova. “Când venea la Iaşi, într-un singur loc trebuia să mergem întotdeauna. La teiul lui Eminescu, copacul lui nea Mişu, cum îi spunea el. Stătea sub copac şi tăcea, nu zicea nimic”. Era un fel de meditaţie, o primenire, o încercare de încărcare cu aripi de geniu, de suflu mirabil, cum Nichita aproape că nu avea nevoie. O nouă carte era un alt “copil” al lui Nichita. Îndrăgostit de fiecare dintre “creaţiile” sale, poetul le veghea încă din faşă. Tipografii, ca nişte bone, erau cei mai buni prieteni, directorul de editură - naşul grijuliu, iar fabrica Letea, căminul primitor. La “Junimea” i-au apărut trei cărţi de poezie. Pentru cea mai importantă dintre ele, “Epica Magna” -  care a luat şi premiul pentru cea mai frumoasă carte, la Dresda - poetul a făcut numeroase drumuri de la Bucureşti în provincie. Iubea atât de mult cartea, se îndrăgostise atât de mult de ea, încât a reuşit să-i convingă pe graficianul Sorin Dumitrescu, care a şi ilustrat-o, şi pe Mircea Radu Iacoban, directorul editurii la care a apărut, să facă o vizită la tipografia “Letea” din Bacău, unde intra la rotativă. O vizită importantă mai mult sentimental, pentru că din punct de vedere tehnic era complet inutilă. Era de fapt un fel de veghe a unei viitoare naşteri.

 “Vă pup pe toţi undeva!”
 “Procesul tipăririi era pretenţios datorită detaliilor grafice de mare fineţe. Nichita nu avea ce să le spună tipografilor, totuşi a ţinut să se întâlnească cu ei din grijă pentru volumul ce avea să-i apară”. A sosit cu Sorin la Iaşi, l-au luat pe Iacoban şi au plecat cu şoferul şi maşina acestuia la Bacău. La tipografie, directorul, un om cu mare dragoste pentru carte, a adunat salariaţii la colţul întreprinderii să-l întâmpine pe “poetul naţional”. Femeile s-au coafat, bărbaţii şi-au pus cu toţii cravată. Văzând că i se acordă atenţie, Nichita a ţinut un prim şi “lung” discurs de întâmpinare. A spus: “iubiţii mei tipografi, vă pup undeva pe toţi!”. Asistenţa a rămas pentru câteva clipe înmărmurită, apoi au aplaudat cu toţii. Lansarea cărţii a avut loc la Iaşi. Nichita a venit însoţit de Nicolae Breban şi Nicolae Manolescu. “Poeziile din volum le-a ales Nichita”. La fel ca şi la volumele “Măreţia frigului” şi “Clar de inimă”, care însumau poezii de dragoste ale poetului.
 
Cacealmaua. O dată au băut vin spumant în locul unei sticle de şampanie franţuzească Cordon Rouge
Dăruia toate cărţile pe care le primea ca drept de autor pentru că, generos cum era, nu refuza niciodată pe nimeni. “A apelat de atâtea ori la mine, că a trebuit să-i dau nu numai cărţile care constituiau depozitul legal al editurii, dar şi exemplarele ce mi le oprisem mie. “Spunea - bătrâne, trebuie să mai faci un cadou!, şi nu-l refuzam”. Când i-a dus la Bucureşti primele exemplare din “Clar de inimă”, Nichita l-a invitat pe Iacoban la “Mignon”, un mic restaurant, şi, galanton, a făcut o cinste boierească. “Avea el bani când avea, dar îi cheltuia într-o zi pe toţi. A comandat Cordon Rouge, şampanie franţuzească. Am încercat să-l potolesc, costa 510 lei, pe vremea când o leafă era 2000 de lei. Şi el a spus nu, asemenea carte merită să o cinstim cum se cuvine. A fost destupată sticla, am băut, dar cu toţii ne-am dat seama că era vin spumant românesc pus în sticle de băutură originală. A înţeles şi Nichita, dar nu a protestat, n-a zis nimic. Mi-am dat seama după figura lui că a înţeles, dar nu a vrut să ne strice cheful, nici noi n-am vrut să-i alungăm bucuria şi am băut acel vin spumos care valora practic 21 de lei, dar care a fost plătit cu mai bine de un sfert dintr-o leafă comunistă obişnuită”.

Marele risipitor
Iacoban era singurul scriitor din provincie ce făcea parte din comitetul care aproba înprumuturile asupra drepturilor prezumtive de autor, de sprijinul căruia Nichita, “mână spartă” cum era, a beneficiat din plin. Pentru el reprezenta principala sursă de venituri. Teoretic, era încadrat într-o redacţie, dar nu prea dădea pe acolo. “Se adunau nenumărute cereri pentru acordarea de drepturi băneşti de la el. Pentru o carte cum a fost Epica Magna a primit 80.000 de lei, o sumă mare, având în vedere că o maşină costa 60.000, dar banii i-au fost reţinuţi în contul datoriilor mai vechi. Nu ştiu pe ce cheltuia banii, dar se ştia că era extrem de generos. Când avea o bucurie, el chema pe toată lumea şi dădea o masă la restaurant. Nu cred că avea exact noţiunea banului”. Mircea Radu Iacoban, cel care îl însoţea deseori, i-a fost alături când poetul trecuse de etapa despărţirii de Gabriela Melinescu. “Dădeau bine amândoi, ea era mai înaltă, dar la nivelul său intelectual. În general, lui Nichita îi plăcea femeia frumoasă, deşteaptă, în Iaşi risipea complimente în orice împrejurare”. Pe o angajată a editurii pe care Nichita o admira, o copleşea cu omagii, încă de înainte de a ajunge să se vadă cu Iacoban. “Îl auzeam cum o chiritiseşte cu elogii, pentru că o plăcea. Cu soţiile noastre se purta cât se poate de ceremonios şi de îndatoritor, era un domn, venea întotdeauna cu buchetul de flori”.
 
Nichita se cinstea în tren, chiar şi când vagonul restaurant era închis
Nu vorbea despre cărţile şi scrisul lui, despre proiectele sale. Era de o mare pudoare în acest sens. Pe Iacoban îl suna şi-i spunea: “Bătrâne!, ce-ar fi dacă aş aduce la tine o carte, şi eu spuneam: pe văzute! Mergeam la Bucureşti şi-mi dădea manuscrisul. Când venea la Iaşi, în special pentru întâlniri cu cititorii, discuţii cu studenţii şi librarii, sosea cu trenul. Eu îl aşteptam în gară cu maşina, dar nu era niciodată singur, era în special cu Sorin Dumitrescu, uneori cu Breban sau Manolescu sau cu câte o jună copilă”. Odată, trenul a ajuns la ora 10.08 de la Bucureşti. Restaurantele, ca şi vagoanele cu servire, aveau program de la 10.00, dar el îşi făcuse deja plinul. De la Gară, poposeau, de exemplu, la Casa Pogor, unde era sediul editurii Junimea şi beau o cafea, îşi spuneau ofurile, discutau probleme literare. Acolo a rostit Nichita în cadru oficial o propoziţie care avea să facă epocă. “Aici Mioriţa a devenit Odă în metru antic”.

Saramură de ciuperci şi vodcă, la Ciric
Altădată răsfoiau ediţia Eminescu a editurii când un confrate ce apucase să sărbătorească mai devreme venirea poetului, un pic bâlbâit, a exultat: drrragă Nichita, ce-ar spune Eminescu dacă ne-ar vedea aici, cu cărţile în mână?”. “Ne-ar lua limba înapoi”, a răspuns el. După popasul la editură, indiferent de anotimp, de vreme, mergeau obligatoriu la “copacul lui Mişu” din Copou. Apoi, dădea o tură şi pe la restaurant. Mergeau la Ciric, un lac de lângă Iaşi unde cunoşteau un ospătar, şi cerea de fiecare dată saramură de ciuperci şi ceva de băut, în special vodcă: “Mânca foarte puţin, prefera tăriile, care l-au şi omorât”. După aceea mergea la hotel să se odihnească. Seara se vedea din nou cu Iacoban şi se duceau la librărie. “Se uita la cărţi, vorbea cu librarii, se interesa cum se vând volumele - care nu aveau tiraj cât să satisfacă cererea din cauza hârtiei în cantitate limitată. Cei din mulţime îl recunoşteau imediat, dar el se simţea bine, le răspundea cu amabilităţi”. Dacă era abordat, le vorbea uneori şi necunoscuţilor. “Îţi pup sufletul!”, le răspundea el. “Înspre seară eşuam pe undeva la un pahar, şi a doua zi o luam de la capăt”.

 “Eu sunt mort demult”
“Toţi ştiam că e bolnav, dar nu că e atât de gravă situaţia, dar el a spus, când a fost consultat de medic, cu puţin timp înainte de a muri: băi, bătrâne!, doctorii spun că eu sunt mort demult, cum trăiesc eu cu ficatul ăsta?. Niciodată, nici în ultimul ceas, nu s-a menajat, trăia cum a trăit şi până atunci, deşi funcţiile lui hepatice erau aproape inexistente”, mai spune scriitorul Mircea Radu Iacoban. (Va urma)