Noaptea pierderii lui M.

Groaza a luat locul suspinelor. Groaza săpată adânc pe chipul celor care și-au văzut copiii. Pentru unii dintre ei medicii au vești rele, dintre cele mai rele. O speranță firavă totuși: să treacă 48 de ore! Pentru alții, vești bune: „A fost dezintubat. Vedem, așteptăm”. Pentru părinții lui M... iadul. Apoi speranța. Apoi negarea. Scaunul prăbușit asurzitor... Și iar iadul...

E trecut de miezul nopții. Pe culoarele Urgenței de la Universitar miroase încă a carne arsă. O liniște greu de explicat apasă în holul uriaș, altădată haosul zgomotelor de tot felul. Priviri pe furiș, parcă vinovate, cu teamă deopotrivă, sunt aruncate spre colțul în care sunt adunați părinții și prietenii celor aduși din clubul groazei.

Medicii citesc o listă cu nume. Două tinere neidentificate. Mâini tremurânde, chiar dacă atașate de trupuri solide, echipate de motor, întind telefoane cu poze. „Ea e?”. „Dar el e la dvs.? De el știți ceva?”. „Are tatuaj, are operație, are vreun semn „distinctiv?”. „O aluniță după ureche!”. Patru medici, în frunte cu directorul spitalului, se uită încurcați unul la altul: oare e un indiciu? Mai e alunița? A fost arsă?

La câțiva metri, poza din telefonul iubitului își găsește perechea în memoria dureroasă a medicului: da, ea e! Trăiește! Ea e cea care trăiește. În acest moment, asta e tot ce contează. Sunt nouă grav. Au fost zece. Ea, cealaltă EA, s-a dus. Amorțiți de durere, părinții așteaptă. Li se promite că vor merge să-și vadă copiii. Sub halatele albe bat inimi frânte. Medicii știu ce urmează pentru părinții care vor vedea pe copiii lor urmele dezastrului. Vocile lor calme dau însă informații ponderate.

Un cercel…
Sirena salvării rupe liniștea grea. „Nu e tot din club. E un alt pacient. Urgențele merg în continuare”. Ușile se deschid din nou. Două doamne, un tânăr și iubita lui. Pe listă e căutată M. Nu e! Medicii cer detalii despre tunsoare, culoarea părului, înălțime, greutate… vârstă… Schimbă priviri întrebătoare. Poate fi… „Ce avem? „Un cercel. Unul singur.”. Domnul Radu pleacă greoi să-l aducă. N-are tragere… Mama se lasă pe un scaun în așteptarea bijuteriei. Capul se lasă și el spre podea, evitând contactul cu lumea urmărilor tragediei. Micul univers e spart de un plic transparent, prea mare pentru un cercel atât de mic. Sunetul ce iese din piept amestecă bucuria cu spaima. Doctorul se așază. Mâna în mâna lui prevestește urletul ce va urma. Cei de față se întorc cu spatele pentru a se feri pe ei înșiși de durerea mamei. Și pentru a-i da mica intimitate în holul larg de tristeți și griji. Mușchii care scrâșnesc pe chipul tânărului care o însoțește sunt uzi de lacrimile iubitei lui.

Minute în șir rostogolesc durerea în suspine. „I-am luaaat când a terminaaat liceulll…”. Apoi o breșă: „Dar dacă nu e ea? Cercel ca ăsta mai pot avea 20 de fete. Domnule doctor, pot s-o văd? De ce nu pot s-o văd? E așa rău? Arătați-mi o mânuță… Îi recunosc mânuța… Un picior… orice…”. Neputința, refuzul, protecția se aleargă una pe alta pe chipul medicului pentru a nu fi surprinse. Învinge sclipirea soluției: mâna nu, dar piciorul da! Și domnul Radu pleacă din nou. Va face poze și le va aduce.

Din telefon, M. zâmbește până la urechi în toate pozele. E foarte frumoasă. Și dragostea mamei curge în cuvintele care o zugrăvesc pe M. la fel de frumoasă ca în poze și înăuntrul ei de copil bun ajuns la aproape 35 de ani. Încă o poză și încă o poză și M. râde ghiduș și inocența ei de fetiță neatinsă de relele lumii e udată de lacrimile care curg pe telefon. „Are dinți așa frumoooși”… mângâie din nou cuvintele mamei, în timp ce un nou indiciu se naște pentru medici.

Piciorul…
Telefonul domnului Radu e groapa a tot ceea a fost cald și bun până acum. Râsul ghiduș al lui M. cade cu uriașă viteză în această groapă căscată de e alungată, dar prea târziu. Tânărul a văzut. Își duce durerea într-un colț să o ascundă de mama căreia îi e de ajuns un picior. Piciorul ei drag… Alt urlet… Apoi iar negarea. Și alte degete trag cu sete de ecranele altor telefoane în care sunt căutate frenetic poze cu picioarele lui M. la mare, în nisip. „Dar mâinile?Are mânuțe atât de fine, eu i le cunooosc ”, încearcă din nou mama. Răspunsul e mut. Și biata mamă înțelege. Mâinile nu. „Mai arătați-mi din nou piciorul!“. degetul care greșește atunci când înșiră pozele. Imaginea groazei

În colțul durerii, două telefoane unul lângă altul: din telefonul dlui Radu, dinți frumoși mușcă durerea, din telefonul tânărului, dinți frumoși cântă bucuria. Aceiași dinți. Un mic detaliu îi dă de gol cu precizie.

În colțul opus, printre părinții mulți și muți, un scaun îl susține pe tatăl lui M. El, el cel care nu vrea să știe nimic despre necunoscută până nu îi spune cineva sigur că e fata lui, până nu s-au eliminat toate posibilitățile, el, tocmai el, trebuie să se ducă să o vadă. Umerii deja adunați într-o cetate, pașii cu greutatea berbecelui pleacă să spargă zidurile incertitudinii. Câteva minute mai târziu are să se spargă scaunul pe care se prăbușește. Despărțiți de viață, cei doi părinți sunt uniți în hohotele de plâns. „90 la sută“. Verdictul tatălui e dat din gură în gură mai departe cu repeziciune, nimeni nu l-ar primi, nimeni nu l-ar ține. Au rămas zece la sută.

O cizmă…
E 4.30 dimineața. Raed Arafat, miniștrii Bănicioiu și Dușa vorbesc cu medicii. Ce-i de făcut cu cei zece la sută, sunt întrebați. Test ADN, dar durează, sau așteptarea… eliminarea unuia câte unuia din cei care sunt la IML. Nu mai e nimeni în viață care să corespundă descrierii? Nimeni! Poate totuși…

În colțul durerii acceptarea își face loc câte puțin, câte puțin. Cercelul, dinții, piciorul se succed într-o durere acum mută. O ultimă tresărire: bocanci? cizme? Ce avea? O cizmă neagră ruptă și o frântură din perechea ei pun capăt chinului de acum. Nu mai e loc de încercare: dar câte tinere or avea perechi asemănătoare… Va urma alt chin. Spre el se ridică și se duc alene, uniți, într-un trup masiv, calcă pe colții durerii care rupe bucăți din tălpi și din corpul tot… mama… tata… prietenii… „Ce fac eu mâine când mă voi trezi și voi realiza că ea nu mai e?“.