Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ah! da, colonelul Coandă se pricepea să spună lucruri plăcute: Ducky şi cu mine stam mână-n mână, să-l ascultăm, şi năluci ispititoare prindeau a trece sub ochii noştri.
Zilele ce urmară fură înfrigurate şi pline de însufleţire, amestec de bucurie, de îngrijorare, de temere, de nădejde şi de păreri de rău. Totul era atât de neaşteptat şi atâtea laturi deosebite trebuiau cercetate. Nu e vorba, era foarte plăcut să spui “da” şi să ai lângă tine un tânăr sfios care te pierde din ochi, dar lucrurile nu se opreau aici. Ce avea să spună papa de toate acestea?
Papa nu fusese de faţă la logodnă şi, nu ştiu cum nu-mi prea simţeam conştiinţa împăcată; ghiceam, ba aproape ştiam că papa avusese alte visuri. Şi apoi, mai era şi bunica-regină; şi ea trebuia să-şi dea părerea binevoitoare asupra viitorului meu soţ. Nici una din nepoatele ei nu se căsătorise fără aprobarea ei. Trebuia să ne ducem la Windsor, să trecem printr-o inspecţie, clipă de încerare cam înspăimăntatoare; dar mai straşnică decât orice era întâlnirea cu unchiul Karl, regele României.
Nu puteai să stai mult cu Ferdinand, principe moşteniror al României, fără a şti că der Onkel, cum îi zicea, se înălţa ca o nălucă aproape apăsătoare deasupra vieţii lui. Când vorbea de dânsul, i se umpleau ochii de un fel de îngrijorare, asemănătoare întru câtva cu teama, parcă simţeai că-l trece un fior.
Der Onkel era, de bună seamă pentru tânărul principe, mai degrabă un vânt rece, decât o flacără ce încălzeşte.
Se hotărăse ca, în primul rând, să mergem la Sigmaringen, locul de baştină şi căminul familiei Hohenzollern, unde trebuia să vină şi regele României pentru a consfinţi alegerea nepotului său. Fără îndoială, logodnica fusese aleasa suveranului monarh, dar aceasta n-o ştiam. Trăiam într-un palat al închipuirilor mele şi în fericita mea nevinovăţie nu-mi trecea prin gând ca toate astea să nu fie jocul romantic al întâmplării.
Aşadar, pornirăm spre Sigmaringen.
Sigmaringen, tihnitul orăşel atât de departe de zarva şi forfoteala marilor oraşe, cu măreaţa cetate feudală, ce-l privea de pe înălţime, ca o acvilă întronată pe o stâncă. De o vechime de câteva veacuri, această fortăreaţă strămoşească îşi oglindeşte zidurile şi turnurile în apele limpezi ale Dunării, care aici e numai un râuleţ îngust, prea aproape de obârşie; totuşi e acelaşi fluviu care îşi rostogoleşte puternicile valuri prin depărtata ţară, peste care fusese menit să domnească unul din fiii ei. De la apus la răsărit, prin felurite ţări şi peste mii de leghe, se întinde ca o panglică din ce în ce mai lată care leagă vechea ţară cu cea nouă. Ciudată întâlnire, aproape simbolică în ochii celor care stau să cugete asupra încâlcirii destinelor omeneşti.
Sigmaringen, cu prietenosul orăşel, ghemuit ca un cârd de gâşte grăsulii la umbra bătrânului castel, era un tablou desăvârşit al Germaniei din acea vreme: orăşel mulţumit de sine şi având într-însul cu ce se îndestula, trăia într-o fericită supunere faţă de “Familia princiară”, care era miezul, fala şi adevărata “raison de'etre”, a întregului ţinut.
Această primă vizită la Sigmaringen avu numai zile însorite; mi-o amintesc, mi-o amintesc până azi, cu o fericire plină de recunoştinţă. Aveau să urmeze vremuri mai triste şi mai puţin prietenoase, dar cea dintâi privire asupra frumosului locaş şi cea dintâi întâlnire cu familia, care mă primi cu braţele deschise, au fost numai căldură şi duioşie.
Toţi s-adunaseră laolaltă cu acest prilej. Viitorii mei socri cu Nando şi cei doi fraţi ai lui, “unchiuleţul şi mătuşica” şi mai era şi drăguţa bunică, Josephine, văduva răposatului prinţ Karl Anton.
Karl Anton, bunicul lui Nando, jucase în vremea lui un însemnat rol politic. Era un om cu vederi largi şi idei liberale înaintate pentru acele timpuri. Pentru a înlesni înfăptuirea unităţi naţionale a Germaniei, la 7 decembrie 1849, Karl Anton de Hohenzollern Sigmaringen precum şi Frederick Wilhelm de Hohenzollern Hechingen renunţaseră la drepturile lor de suveranitate în favoarea regelui Prusiei. Această renunţare avu loc cu o ceremonie oficială, în care prinţul îşi dezlega ostaşii de jurământul lor faţă de dânsul, după ce făcură un nou jurământ, către Prusia.
Regele Prusiei, primind jertfa făcută de ramura cea mare a familiei Hohenzollern, în favoarea ramurei celei tinere, lăsă drepturi suverane prinţului de Hohenzollern Sigmaringen, care cuprindeau şi pe acela de a conferi decoraţii Casei lor. Recunoscând însuşirile politice ale lui Karl Anton precum şi neţărmuritul lui patriotism, regele Prusiei, în 1852, îl făcu prim- ministru al guvernului său iar mai târziu, îl numi guvernator al provinciilor Rinului şi Westfaliei, cu reşedinţa la Dusseldorf.
