O viaţă în slujba muntelui

Înainte de înfiinţarea Servi­ciului Salvamont şi de Jandarmeria Montană, turiştii erau îndrumaţi pe munte şi salvaţi de oamenii de munte. Omul de munte nu se poate defini ca un absolvent de cursuri de munte, ci ca un spirit temerar, cu dragoste de oameni şi de natură, care şi-a făcut din pasiune o carieră.

Astăzi au rămas puţini oameni care se mai pot mândri cu o carieră făcută din dragostea pentru munte, iar unii dintre cei de la care a început totul încă mai pot spune povestea meseriilor care s-au născut aşa. Mama Oara, pe care azi o găsim la cabana Diham, este cabanieră din anul 1966. A venit la Diham cu soţul său, nea Gigi, în 1979, iar de atunci au „crescut” împreună multe generaţii de turişti, până când soţul ei s-a stins fulgerător, într-o noapte, răpus de durerea pierderii vechii cabane care a fost mistuită de flăcări pe 2 decembrie 2002. Timp de 15 ani, Mama Oara a fost cabanieră la Omu, Caraiman şi Babele, iar multe generaţii de oameni de munte au fost îndrumate de ea şi de soţul ei. Profesioniştii erau oameni de munte care formau alţi oameni de munte. „Cabanierii ajutau turişii, îi îndrumau, îi scăpau de la moarte uneori, în funcţie de problemele sau accidentele pe care le aveau. Prin Caraiman, prin Omu şi Babele am avut foarte multe peripeţii”, povesteşte cabaniera. Există şi o carte despre aceşti eroi ai înălţimilor, „Omul şi muntele”, scrisă de  Ion Preda, pe care puţini din puştii de astăzi ar citi-o.

Mama Oara suferă acum, pentru că turismul s-a schimbat în ul­timii ani. „Parcă sunt mai puţini oa­meni de munte, nu ştiu din ce cauză. Tot „vechiturile” vin, tineretul mai puţin. Poate şi pentru că nici nu mai e cineva care să-i în­drume. Înainte erau profesorii din şcoli, ghizii montani, care acum nu mai există”, mai spune cabaniera.

Cabana Diham a ars până-n temelii în 2002, iar acum a primit „prenumele” Phoenix, pentru că a renăscut din propria-i cenuşă. „Pompierii au avut bunăvoinţă că au venit până aici, dar probabil aşa o fi fost să fie, să nu mai alegem nimic. Foarte mulţi turişti ne-au ajutat, oameni de munte, iar toată lumea a fost de partea noastră. După ce a ars am făcut două cămăruţe şi-o săliţă mică de mese din resturile care ne-au mai rămas şi-acolo-am stat doi ani jumătate, până când am făcut parterul şi sala de mese, apoi am construit cămăruţă cu cămăruţă toată cabana”, povesteşte Mama Oara. Cabana de astăzi nu mai seamănă cu cea ridicată în 1934, însă noua clădire a fost construită pe locul celei vechi, fiind folosite chiar şi resturile clădirii incendiate. A rămas însă Mama Oara şi spiritul bătrânului cabanier, nea Gigi, de care profesioniştii de astăzi ai muntelui îşi amintesc nu doar ca de un bun instructor, ci ca de un tată. Asta se întâmplă atunci când locul de muncă se transformă în cămin, iar meseria şi cariera sunt doar pasiune.