Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De două săptămâni tot cară apă ca sacagiii. Umplu sticlele, bidoanele - unii cică au luat cu borcanul sau cu punga - și le suie prin apartamente. Ghinionist e cel care stă la ultimul etaj sau cel pe care criza apei l-a prins la pat. În Campina, panica robinetelor uscate a trecut. Acum orașul - și mai toată zona din jur - tremură de o altă frică: pandemia bacteriilor venite cu cisterna de la ajutoare.
Mulți au făcut mâncare cu apa livrată „strict, pentru igiena grupurilor sanitare”. Unii s-au spălat cu ea. Câțiva amărâți recunosc că au folosit „poșircă” să-și curețe farfuriile. Unii s-au descurcat - au luat apă bună, de băut, peste rând: „Ca pe vremea lui Ceaușescu. Au venit cu pile sau cu minciuni. Atunci stăteam la coadă la zahăr și carne, acum la apă. Când a fost mai bine? Atunci sau acum?"
În Turnătoriei, cartierul din marginea Câmpinei, apa a reînceput să curgă, prima dată, pe coloanele de la wc-urile blocurilor cu patru etaje. A venit galbenă, cică, apoi „curată”. Pe urmă s-a oprit din nou. Au mai trecut ceva ore și s-a pornit „jetul”: „A curs bine cât să desfundăm ce înfundaserăm prin vasul de toaletă. Cât să dai cu bidonul, două săptămâni, să se ducă? Mai ales cum suntem noi, familie de șase inși, și mai stăm și la patru. Cât să cari?”
La liceul tehnologic din mahala, cozile la containerul de plastic umplut cu apă menajeră s-au subțiat. A crescut afluxul la spălătoria auto. Un taximetrist e negru de supărare, șterge mașina, mai că o scrijelește. Cămașa e un pic neagră și ea pe la guler – semn că n-a văzut mașina de spălat. Omul vorbește cum au trecut cele două săptămâni de când Câmpina s-a transformat într-un fel de Sahară mai de deal: „Acum, e apă la closet. De băut, n-am voie s-o beau. Nici să spăl farfuria după ce mănânc. Nici să mă spăl pe dinți. Nici pe față! Nici să spăl rufe, uite cămașa, nici să-l spăl pe ăla micu’. Să o spăl pe nevastă-mea, ce să fac cu ea? Am zis să vin să spăl mașina”. Unul de la concurență, transport alternativ, e și mai cătrănit: „Cu ce sunt eu vinovat? Am cărat apă pe motorina mea, pe efortul meu. Am folosit apa asta de closet să mă spăl, da. N-o să stau împuțit”. Trage cu nervi portiere după el, face loc altuia care se răsfață: ăsta bagă 10 lei să-și curețe bine hârbul. De când cu criza apei din zonă, a băgat mașina prin toate cotloanele, să găsească izvoare cu apă bună de băut. Omul - bate 50 de ani - zice că a făcut bicepși la bătrânețe. A cărat cât a putut să ducă toată familia, încărcată în două mașini. „Cred că am transportat peste jumate de tonă de apă. Prima dată mergeam să găsim șipotele alea mai libere. Nu am găsit de aici și până la Comarnic. Așa că ne-am dus pe noapte. Ultimul transport l-am făcut de la muzeul ăla cinegetic, din curbă, de dinainte de Sinaia. Am umplut un portbagaj. Nu aveam cum să ne descurcăm cu ce ne dădeau autoritățile - patru kile de apă pe cap de om. Păi numai noi, am calculate, șaij’ de litri am terminat numai pe spălat vesela într-o zi! Farfurii, pahare, crătiți. Familie mare…Cum să te descurci cu câteva sticle pe care le dădeau autoritățile? Că cu apa asta de la intersecții nu ai voie să speli nimica”.
Vizavi e unul cu un aprozar mic, la stradă. A pus în fața hardughiei de tablă bax peste bax. Și o hârtie A4 pe care scrie mare că apa e pe gratis. Doi litri de persoană. Lumea trece, ia. Unii mai intră și în magazin, puțini cumpără. Patronul aprozarului e un tânăr, barba i-a albit repede. Cică ar fi singurul dintre comercianți care dă dovadă de omenie în Turnătoriei. Și în pandemie ar fi ajutat bătrânii cartierului - „ne-a adus totul la nas. Acum a venit să dea din apa lui. Ar fi putut să o vândă la preț mai mare, așa cum au făcut unii. Dar el a dat pe gratis. Autoritățile? Ne-au întors c… ăăă spatele”. Femeia care povestește în fața aprozarului nici nu zici că are 80 de ani. Un fiu i-a murit în pandemie, bătrâna e supărată pe guvern - „nu contează culoarea politică, sunt toți aceeași apă”. „Cum a fost acum? Dezastru! Cred că am cărat sute de litri de apă. M-a ajutat celălalt băiat, vă spuneam că primul fiu mi-a murit la Covid, nu făcuse 50 de ani”.
Alții care trec prin fața aprozarului spun că autoritățile locale și cei de la „Situațiile de Urgență” s-au mișcat bine la Câmpina. Îl ascultă pe patronul care stă lângă baxurile de pomană: „Dau cam câte 30-50 de baxuri pe zi. Mai am, Doamne ajută! Să fie lumea bine. Iau câte o sticlă, mai intră la mine, mai cumpără. Ca un barter. Autoritățile ne-au ajutat!”. O femeie trece, aude, cere o sticlă. „Bodaproste”, zice și nu intră în aprozar. „Au venit chiar a doua zi. Pe joi-vineri s-a oprit apa, ei au venit cam pe sâmbătă. Au adus cu cisternele. Scria pe ele că putem să bem apa aia după ce o fierbeam. Pe urmă s-a dat informația că nici fiartă nu mai e bună de folosit la mâncare”, zic doi care au uitat să plece la muncă prinși în discuția despre lipsa apei. După ce a căzut „trăsnetul” că nu se mai poate fierbe apa adusă cu camionul, au urmat zilele grele: „Cum e și acum. Se primesc doar două bidoane de apă adusă din rezerva Guvernului sau de pe la binevoitori de prin țară”. „Luam pe semnătură, nu ajungea. A mai încercat unul, altul să meargă de la un punct de distribuire la altul, s-a prins autoritățile. Nu le-a făcut nimic”, zice o femeie care privește cum trece lumea cu bidoanele de 5 litri - „asta e. Omu’ și doo bidoane. Ce s-a întâmplat cu cei bătrâni și cu ăia bolnavii? Cine știe….”. Câțiva vecini, de vizavi de liceul tehnologic, vorbesc că mulți s-au mobilizat să îi ajute pe cei care nu puteau să care sau pentru ăia prinși la pat. Au fost și unii care au profitat, apa cerută în numele amărâților nu a mai ajuns niciodată la ei: „Au zis că iau pentru vecini bătrâni sau bolnavi și au băut-o ei”.
Trăiri din piață; între îngrijorare și bășcălie
La piața din centrul orașului se simte ceva ca un amestec de nervi și bășcălie. Depinde în ce parte a locului te afli. În față, lângă căbănuțele unde se vând nimicuri pentru Crăciun sunt trei containere mari, albe, cu apă. Pe ele scrie cu caractere mari, îngroșate: „Apa nu este bună de..”. Dedesubt urmează înșiruirea cu caractere un pic mai mici, neîngroșate: „…băut, gătit, spălat, spălat pe dinți”. Unul, care trece pe lângă loc, dă cu năduf căciula pe ceafă: „Nu știu dacă se respectă ce scrie aici. Acu’ depinde de om. Unii o beau, alții o toarnă doar în wc. Dar cum să bei când era cu râme, frunze....”. Un altul, domnul Ioan, fost subinginer mecanic, a ajuns la 70 de ani și e prima criză de apă pe care zice că o prinde: „Vineri s-a oprit. Sigur, pentru că eu, vinerea, fac baie. La ora 17.30 am terminat baia, la 18 s-a oprit. De atunci car câte 20 de litri pe zi”. Omul încă e în putere chiar dacă o răceală îi dă de furcă. Îi plânge pe ceilalți bătrâni care n-au rude ori vecini cu suflet, nu știe cum s-au descurcat. Vede că lumea e nervoasă, supărată, cică tulburarea care a prins populația de două săptămâni a căzut peste scumpirile care îi enervaseră deja pe localnici. „Pâinea! A sărit prețul cu aproape un leu. Mai precis cu 80 de bani. Laptele, carnea. Vin sărbătorile, lumea era supărată cu prețurile, tremura cu ce se auzea de la București că vor fi dați mulți bugetari afară. Câmpina este un oraș care moare. Știți Mizilul? E oraș mort, a ajuns fantomă. Câmpina este pe același drum. Nu mai are nici douăzeci la sută din industria de altădată, se trăiește din servicii și posturi la stat”, face o analiză bătrânul subinginer, cu bidoanele mari și grele rezemate de picior. Un pic mai departe, un alt bătrân dă de pomană biblii și cărți religioase. Oamenii se înghesuie, nu ca altădată când treceau nepăsători. Moșul nu face mare caz de criza apei. „Mai păcat e că preoții ortodocși nu zic care e ziua aia mai importantă a săptămânii”, e habotnic omul și trece la subiect - „apa ne-o dă Iisus și Primăria, nu îți face griji. Griji să-ți faci că fumezi. Mare păcat!”.
În piață grijile sunt și mai grele. Nu trece mai nimeni, puțini cumpără. O femeie care vinde mere dă din cap necăjită. De când cu criza apei potabile nu a mai scos nici să își acopere cheltuiala cu biletul de microbuz cu care vine să vândă ce are din grădină. Mai la intrare, doi bărbați recunosc: au băut din apa cu interdicție. Au fiert-o înainte. Lângă ei, moș Radu Datcu, om cu picioarele amputate, cere bănuți ca în fiecare zi. Cerșetorul nu are probleme: ce a luat din containere a dat pe gât. Crede că nu are nimic de la apa menajeră pe care a băut-o, are sticluța cu lichid în căruciorul cu rotile pe care stă și nu prea primește de pomană.
În spatele pieței e altă viață: muzică și hăhăială. Mai e și fum de grătar, sfârâie pe cărbuni mici și cârnați. Un păcătos de la o masă jelește: „Păi apă n-am voie să beau. Lapte…mi-a murit vaca. Ce să beau?”. În față are pahar de vodcă, o stinge cu bere ieftină. E miros păcătos de la grătar, cred machitorii cu ochii la carne. Unul e convins că a luat-o pe căi greșite. Privește fix reclama magherniței lipite de crâșmă - „„Ieftin și bun”, scrie - și declară hotărât: „Beau până sare dracu’ din mine, ca alcoolu’ din popă”. Altul îi ține isonul - „Noi nu avem probleme, nici înainte nu serveam apă”. La o masă din margine, cineva trage o concluzie seacă: „Apa nu e bună nici în bocanci”.
Ca și populația „Turnătoriei” din marginea orașului, și cei din piața Câmpinei - veseli sau supărați - au același dușman: „Madam aia de la Mediu (Diana Buzoianu n.n). Că habar n-are, înțelegem, că e pusă politic. Da’ că și ne-a băgat în rahat, nu. Și ea, și ăia de la «Ape» și de la ESZ... ”.
Dilema de pe „strada Lenin”
„Ar trebui să mergem să o scoatem de păr din birou. Ca la Revoluție…”. Femeia stă la coadă la apă, pe strada Rozelor, undeva în centrul Câmpinei. Dubele cu bidoane ale Primăriei au descărcat mai la fereală, printre blocuri. Din toate direcțiile apar oameni cu bidoane. Cine ajunge să ia semnează pe o listă întocmită ad hoc de o funcționară. Doamna cea în vârstă cu gânduri de rebeliune tremură sprijinită în baston: “…ah, de-aș avea zece-douăzeci de ani mai puțin. La București m-aș duce”. Ca pe vremuri, la coadă la carne, se înfiripă discuție: „Să ne ducem peste ea (peste ministra Mediului n.n) cu rufili și cu vasele nespălate. Înainte stăteam la pâine, acum stăm la apă. Ce facem? Bem cu lingurița?”, e supărată una. De la cealaltă coadă alta o contrazice: „Nu ca la pâine. Ca la zahăr”. Unul nu bagă în seamă oful mătușilor și strigă tare: „Iote. Mă, m-am făcut cu apă, mă!”. Un tânăr coboară din blocul în fața căruia se distribuie proviziile. Declară oficial că și înainte nu era apă, ce se întâmplă acum este formarea unei mentalități de turmă. Se sperie când simte privirile celor vreo cincizeci de inși de la cozi, cere să nu fie tras în poză.
Fiecare dintre cei care așteaptă să primească bidoanele de 5 litri spune că se mai încropește cu ceva pe lângă apa primită de la autorități - mai cumpără, mai încearcă la alte puncte de distribuție. Unii își fac provizii: „Cu ce să gătim? Vin sărbătorile….”. Un moș apare de nicăieri grăbit spre coadă. Una îl liniștește ca pe vremuri: „Mai are, mai are”. O femeie s-a ales doar cu rația regulamentară, scâncește pe lângă un șofer: „…nu mi-a mai dat mie". Ăla șoptește complice - „stai liniștită, se rezolvă”.
În partea cealaltă a orașului, pe o stradă a răsărit soarele, iar un bloc zici că a fost tapetat cu țoale. Unul și-a pus la uscat hainele pe toată lățimea construcției. N-a ținut seama că nu e voie - așa cum zic mesajele de alertă - să folosească apa de la toaletă la mașina de spălat. Între alei sunt trei moși și o femeie burdușită cu cele mai mari bidoane posibile. „Cum îi zice la stradă? Lenin! A cum îi zice acum….nu știu, dar e cu probleme. N-avem, domnule, apă decât la baie, să tragem apa cum s-ar zice. Dar eu m-am spălat”, zice unul și își înfundă căciula de blană pe scăfârlie. Mai într-o parte, un alt bătrân îl privește chiorâș pe vorbitor: „Eu n-am avut curaj”. Al treilea își lasă deoparte căruciorul de piață și știe - „sunt mulți care au băut din apa asta!”. Femeia zdrăngăne bidoanele, e supărată rău. „Domnule, noi alergăm apa. E un grup de uațap, când vede cineva unde se descarcă dubele de la Primărie, alergăm toți acolo”.
Apoi, cei patru se contrazic dacă apa ce curge pe coloana de la toaletă e în regulă. „Nu e bună”, decretează femeia și se agită - „domnule, tu nu înțelegi? Vreau să mă spăl! Vreau să mă spăl!”. Cel cu frică de bacterii mormăie ca pentru el: „Dar spală-te, doamnă!”. Al treilea se gândește: „dar ăia de la Dunăre cum fac? Și mâncarea și cu ce spală vasele. Știți? Cu apă din Dunăre. Și noi ne văităm când pompierii descarcă în fiecare colț de stradă”. „Da, dar apa asta poate să fie cu bacterii, nu ca Dunărea”, vine replica din partea celui care știe că mulți au băut-o.
Cum a fost salvată Telega de wc-urile din fundul curții
La cinci minute de mers cu mașina de Câmpina, la Telega, ajutoarele - baxuri cu sticle de plastic - se dau în fața Primăriei. Unul cară de la polițistul local (cu rol de administrator de listă) la Mercedesul său patru baxuri. „La noi nu este așa de mare problema ca la Câmpina. Noi suntem la țară, mai avem wc-uri în fundul curții. Ăia de la apartamente unde să se ducă”, zice vicele comunei. Ca și la oraș, apa potabilă - din rezerva Guvernului - se împarte nominal, în fiecare zi. Cei care nu se pot deplasa și-au primit rația cu ajutorul voluntarilor din localitate. Viceprimarul știe că au existat și persoane care au încercat să ia mai mult decât ar fi trebuit: „I-a făcut lumea de râs. Au pus pe internet și n-au mai apărut”. Zice că o femeia s-a luat la harță chiar cu localii când a venit să ceară apă retroactiv, pe patru zile. Că ar fi lipsit din sat și „își voia apa cuvenită”. La doi pași de primărie, mai într-o parte sunt două containere cu apă adusă de pompieri. Nepotabilă. Două femei lasă baxurile primite și își umplu bidoanele. „De la apa asta s-au umplut copiii mei de bube. Îi aduc să-I vedeți. Și nici noi nu mai putem, copiii nu mai înțeleg nimica. Toată ziua plâng că vor la doamna (la grădiniță n.n)”, e oțărâtă una.
Cei din Telega simt mai ușor problemele venite odată cu întreruperea apei de acum două săptămâni. Mai au puțuri prin curți, la toaletă - cum zice viceprimarul - nu trebuie să tragi apa. Unii mai cumpără de la magazin, să bea, să-și facă de mâncare. „Nu e tensiune aici ca în Câmpina, dar pe ministra aia tot o spurcă lumea. Că n-a existat așa ceva nici pe timpul lui Ceaușescu. Dacă ar fi după lume, doamna aia (ministrul Mediului n.n) ar trebui să-și dea demisia și să fie trimisă la Doftana – închisoarea asta veche din deal”.
Citește pe Antena3.ro
