Pasărea Speranţei

CHEIA CREŞTINISMULUI ● Iertarea – Zile duhovniceşti la Mănăstirea Pasărea
Sute de oameni din toate colţurile ţării au petrecut în acest an Sărbătorile de Paşte la Mănăstirea Pasărea. Locaşul monahal s-a pregătit cum se cuvine pentru cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii.

CHEIA CREŞTINISMULUI ● Iertarea – Zile duhovniceşti la Mănăstirea Pasărea
Sute de oameni din toate colţurile ţării au petrecut în acest an Sărbătorile de Paşte la Mănăstirea Pasărea. Locaşul monahal s-a pregătit cum se cuvine pentru cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii.


Din Bucureşti pînă la Mănăstirea Pasărea sînt mai puţin de 20 de kilometri şi, în mod normal, îi parcurgi în cîteva zeci de minute. Noi am făcut peste trei ore de la Casa Presei la ieşirea spre Pantelimon, trei ore de excursie printre participanţii la trafic încălziţi de soarele care triumfa pe cerul Vinerei Mari, unii uşor abţiguiţi de la o "împărtăşanie" vremelnică, alţii, alergători de cursă lungă pentru a-şi umple coşurile sau sacoşele. Din mizeria unei capitale europene nimerim pe un drum cu hîrtoape, totuşi plin de farmec, străjuit de copaci de o parte şi de alta. Trecem pe lîngă case mici, vechi, unele din chirpici, altele mari, imense. Un conac părăsit parcă prea devreme de stăpînii lui este ocrotitor de scurtă vreme pentru o şatră de ţigani, care are căruţele adunate în spatele lui. E părăginit, dar are totuşi proprietar. Şi, culmea, e de vînzare. Un telefon, cîteva sute de mii sau chiar milioane de euro şi poţi deveni fericitul posesor al unui conac în paragină.


TOLERANŢĂ. Mănăstirea Pasărea ne apare măreaţă, zveltă, aidoma unei mirese a văzduhului. Intrăm în curtea mănăstirii. Un bon de parcare, 1 leu. Nu avem mărunt, dăm la întoarcere. Fetiţa mea se răsfaţă, ca orice copil băgat mai mult în seamă. Din spate se aude o voce tunătoare, pe care Snagovul fără filtru a conturat-o de-a lungul vremii, dar acum cine mai ştie ce marcă domină? "Hei, potoleşte-te. Eşti în sfînta mănăstire. Stai cuminte!" Ca la un semn, sărmanul copil, care se bucura că respiră aer curat, că vede găini, căţei, pisici, albine şi alte creaţii ale lui Dumnezeu, uită de toate şi redevine robotul de la oraş. Păcat, te gîndeşti. Păcat că, în loc să ne iertăm unii pe alţii, uităm totul şi în clipa următoare judecăm faptele celorlalţi. O măicuţă cu toaca în mîini se plimbă dintr-un loc în altul, aşteptînd să lovească lemnul cum ştie ea mai bine. Sunetul atît de cunoscut răscoleşte amintirile copilăriei şi pielea ţi se furnică dintr-o dată. Măicuţele intră, una după alta, în tăcere. Începe slujba. Glasurile lor se unesc parcă într-unul singur, cîntîndu-l pe Dumnezeu, dar mai ales pe Fiul Lui, Iisus Hristos, care în această zi s-a jertfit pe cruce pentru noi, oferindu-ne Mîntuirea ca dar de preţ…


MĂICUŢELE… O fetiţă de 10 ani păşeşte timidă pe treptele Mănăstirii Pasărea. A venit cu mama de mînă. E de loc din Brăneşti şi este fascinată de măicuţe. O întrebăm cum se numeşte şi răspunde simplu: "Mă cheamă Ana, dar mama îmi spune Anuţa". Apoi şopteşte oarecum conspirativ: "Îmi plac măicuţele. Nu ştiam ce sînt alea măicuţe. Dar sînt frumoase, aşa mi se pare mie, şi cîntă aşa frumos"… O întreabă din priviri pe mamă: "Am spus bine? Am răspuns bine, mami?". "Ehe, spune un sătean care trece cu căruţa pe drumul de lîngă mănăstire, maicile nu mănîncă decît o dată pe săptămînă, nu mănîncă deloc carne! Ce să îţi placă la ele. Numai cartofi şi fasole!" Dar fetei nu îi trebuie nimic. Se ţine după măicuţe.  "Cred că de-aia sînt ele aşa frumoase şi îi cîntă aşa frumos lui Dumnezeu! Mama, vezi cum sînt oamenii de răi", spune tristă fetiţa. Săteanul ripostează: "O să vezi tu!". "Lasă că mă fac eu mare!", vine rapid replica fetiţei… şi o credem pe cuvînt.


CĂLDURĂ. După slujbă urmează truda. Cuhnia mănăstirii este plină de agitaţie, pentru că misiunea maicilor nu este deloc uşoară. Se prepară bucatele specifice mesei pascale. Ouă proaspete de la găinile din gospodăria proprie aşteaptă cuminţi să fie înroşite. Măicuţele sînt mai curate ca medicii de la Urgenţe. Şorţuri albe, scrobite apar dintr-o dată pe umerii celor mai pricepute dintre ele şi ouăle sînt spălate, fierte, puse în oalele ce sfîrîie pe foc şi lăsate în plata culorii. Roşul sacrificiului, al jertfei domină încăperea. Măicuţele le ung apoi cu ceva lucios şi le aşază în coşuri speciale, pentru a fi duse la sfinţit. Acolo unde sînt citite cele 12 Evanghelii, la slujba din Joia Mare.

Toiagul cu mÎner de argint. Joi a fost rîndul ouălor să capete culori prin credinţa mîinilor măicuţelor. Vineri şi sîmbătă, rîndul cozonacilor. Dar şi pască fac măicuţele… E mîndria lor, chiar dacă nu pun mare preţ pe partea materială. Maica stareţă, Mihaela Costache, se sprijină în toiagul cu mîner de argint şi ne spune să stăm de vorbă cu maica Filofteia. Ei îi revine sarcina de purtător de cuvînt al mănăstirii. Ne îndreptăm spre biserică, acolo o descoperim pe maica Filofteia în genunchii rugăciunii. Nu ne vorbeşte pînă nu află dacă a primit binecuvîntare şi dezlegare de la maica stareţă. "Dacă în Joia Mare s-au citit cele 12 Evanghelii, în Vinerea Mare este o zi deosebită, o zi de reculegere, o zi în care participăm cu sufletul la ceea ce s-a petrecut acum 2.000 de ani, cînd Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lume, a petrecut fără de păcat şi a primit moarte ca un osîndit", spune maica Filofteia.


NOAPTE SFÎNTĂ. E noapte, e o linişte nefirească, e pace şi e lume multă. La 11:45 un vuiet se aude şi oamenii spun că, gata, începe slujba de Înviere. Clopotele încep să bată, toaca bate şi ea. Un glas tunător începe să cînte, iar oamenii pioşi îşi pleacă toţi capetele şi ascultă în tăcere. Încet, parcă neverosimil, de undeva apare o Lumină şi oamenii şi-o împart pentru ca nimeni să nu rămînă în noapte. Curtea e neîncăpătoare. Oamenii sînt din toată ţară. Maşinile sînt parcate pînă la pădure, parte a foştilor Codri ai Vlăsiei. Din liniştea adîncă se aude la un moment dat "Hristos a înviat!". O mare de oameni răspunde: "Adevărat a înviat!". Şi apoi aerul capătă dintr-o dată altă consistenţă?


La miezul nopţii se termină sfînta Liturghie, pasca frămîntată de mîinile măicuţelor este sfinţită, se stropeşte cu vin şi după Înviere se împarte credincioşilor. Cei care vin în seara de Înviere nu stau, de regulă, pînă la finalul slujbei. Un glumeţ spune că prea multă rugăciune strică… Iau lumină, se urcă în maşini şi pleacă acasă, pentru a lua masa împreună cu familiile lor. Aici se vine pentru pace spirituală, nu pentru distracţie. Autorităţile ajută şi ele cum pot sfînta mănăstire, trimit bodyguarzi pentru ca ordinea să fie menţinută. Noaptea de Înviere este deosebită prin valurile de lumini care se revarsă în întreaga incintă, iar Mănăstirea Pasărea pare o catedrală în aer liber, iluminată de o mare de făclii, care se revarsă în toată curtea şi urcă în cerdacuri, pe măsură ce credincioşii iau lumină unul de la celălalt.

Am lăsat în urmă o mănăstire peste care plutea aerul binecuvîntat al Învierii. Măicuţele ieşeau după Învierea a doua din biserică, avînd feţele zîmbitoare şi obrajii luminoşi, călăuzite de steaua din sufletul lor.