Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un pricăjit abia se ține pe picioare. Zice că a venit direct de la serviciu, lucrează paznic după ce a ieșit la pensie pe caz de boală. Câteva fire de păr, albe toate, răsar de sub căciula turtită. Lângă el, unul înalt: mâinile îi tremură, corpul se bâțâie, un ochi îi fuge rău la dreapta. Cică a avut și operație. Cei mai mulți sunt grași și cu chelie în varf de cap. Scrutează începutul de zi prin lentile de ochelari și se strâmbă când vor să vadă la distanță. Într-o parte, unul e deja terminat: cade pe un scaun, scaunul geme sub cele 140 de kile ale sale. Zgomotul îl face pe ăla pricăjit să râdă. Hohot și damf de țuică. De undeva vine un fel ordin: „...deplasarea la toaletă ". Jumate de duzină sare ca arcul. „Aoleo, prostata mea", geme unul. Altul „vrea să se stoarcă", are probleme cu vezica. Vreo doi stau într-o rână, au probleme cu articulațiile. Unul ține o artrită, altul suferă de gută. „Bă, ce mă doare spatele!", e în asentimentul tuturor altul care nu mai ține mulți dinți în gură.
Cei descriși nu sunt pacienți ai vreunui sanatoriu. Sunt ofițerii, subofițerii și soldații unui pluton obișnuit, chemați la exercițiul MOBEX B-IF-25.
După șapte ore de armată, rezerviștii au avut cam aceeași concluzie: „Ce rost a avut mobilizarea asta? Putem să ne predăm la inamic fără să venim la trageri. Da' a fost mișto fasolea"
Nu se luminase bine, când la sediul Batalionului se făcuse coadă „ca la Alimentara”. „Ce se dă, bă, aici?”, râgâie unul când vede cortul de camuflaj din care iese o coadă de inși cerniți, cu mutre posace. Asta e pe flancul drept. Pe flancul stâng e mai cu optimism: acolo e coada unde se poate fuma. Un sergent angajat, care răspunde de ordine în zona „Triajului”, ridică moralul rezerviștilor și anunță că se servește cafea. Lumea sare buluc la termos: unii sunt după muncă, altul zice că n-a apucat să termine „tura de nepot”. „Să-l îmbraci, să-l speli, să-l pregătești de grădiniță. Că mă-sa și tac-su lucrează și mi l-au plasat mie, că zic că n-am ce face acasă. Ce să lucrez? Sunt pe boală! Acum, ia uite! Mă luară ăștia în armata”, râde bunicuțul.
În cortul de triaj sunt două ecrane, trei mese și câteva scaune. De pe ecrane, o domnișoară militar povestește ce înseamnă exercițiul de mobilizare. Oamenii nu se uită, stau lipiți în rând, fără vreun chef. „La ce e bun cortul ăsta? Ce se face aici?”, se uită buimac, în jur, un rezervist mai tânăr. Are 45 de ani, a făcut stagiul la „servanți fochiști”! „Armata grea, mă, nene. Prima dată m-au dus la Brăila, la Artilerie. Parcă prin 2004. Acolo m-au pus servant 5, adică io bagă proiectilu’. Pe urmă, m-am învârtit: am ajuns la București, la unitate d'aia de băieți cu cunoștințe. Fiecare știa ba pe un colonel, ba pe un general. Pe mine m-au pus fochist. Aveam grijă să fie cald în unitate. Așa am stat până la liberare”, povestește „puștiul”. Acum vreo doi-trei ani l-au chemat la comisariat să-i actualizeze datele. Tot atunci, probabil, i s-a dat și funcția în plutonul de infanterie de rezervă: soldat lunetist!
O întrebare plutește prin cort și până la urmă e pusă: cum ne-a găsit Poliția atât de repede, să ne dea ordinul de mobilizare de pe-o zi pe alta? „Să-ți zic: eram cu nevasta-mea alaltăieri, a sunat la ușă cineva. Aia, nevastă-mea, vine în bucătărie, eu aveam un pahar -«vezi că te caută de la Secție». M-am cam speriat, domnu, vă dați seama”, își aduce aminte un mobilizat trecut de la lăcătuș mecanic la taximetrie. Altul, cu tatuaje pe dosul palmei și cu gluga trasă pe ochi mormăie: „Au de toate băieții, te găsesc oriunde. Îți găsesc telefonul, adresa, tot. La o tâlhărie de acum un an, m-am trezit că mă sună pe mine de la a 17-a. De unde or fi avut numărul? Dar nu eram eu cu fapta”. „Când te prinde, te prinde", se aude dintr-o parte unul ofticat și nu prea. „Nu știu dacă a fost în scurt. Nu că aș fi avut vreo treabă, că mi-a zis și nevasta: «Dar ce ai tu de făcut?». Când am auzit-o, am zis că există Dumnezeu și, dacă ne-ar fi ținut și vreo trei zile pe aici, ar fi fost un Dumnezeu bun de tot. Așa am venit, am înțeles că ne dau scutire pentru serviciu”.
În repaus, cu AKM-ul pe vârf de burtă
Încet, coada de vreo 300 de rezerviști trece prin filtrul Batalionului. Cei din urmă privesc mirați cum cei dintâi s-au transformat în „bibani". Sunt în uniforme noi, cu pistoale mitralieră vechi. Armele atârnă de ei ca de cuiere. Una cu teava în jos, alta în sus, multe sunt puse pe diagonală, la spate. Pe piept e cam penibil să porți Kalașnikovul: de sub vestoane răsar toate mărimile de burți. „Ha, uite gașca de gravide”, face mișto unul care zice că toată armata a fost bucătar și acum trage spre suta de kile. Ăla de 140 e îngrijorat: „Nu știu dacă și când ne dau ăștia de mâncare. Dar am fost băiat deștept, mi-am luat sendvișuri”. Arată la picior unde îi stă rezemat un rucsac negru, doldora.
Apare un rezervist exotic: gras, cu barba mare, în camuflaj și cu AKM-ul ținut în cumpănă, omul pare rupt din clipurile Al-Qaeda. Mai ales că în spate sau pe în zid cineva din Batalion a desenat câteva caractere în arabă, semn că unitatea a participat la misiuni în Irak și Afganistan. „Uite ISIS”, zice un mobilizat cu ecuson de sublocotenent. „Iote popa, bă, îl luară și p’ăsta”, sare și un trupete care a făcut armata la început de 2000 pe la Marghita.
Ultimii rezerviști intră în șirul corturilor de triaj. „Să-l cheme pe Nicu, să vadă cum e la armată”, zice unul ofticat de plictiseală.
„Șeful de depozit”, carnea de tun și ’lentul cu față de bunic
În primul „modul" al corturilor de triaj se face identificarea răcanilor seniori. Nu se acceptă ordine de chemare în format electronic. Fiecare primește un ecuson cu nume, grad și funcție în cadrul batalionului – funcție stabilită chiar de către cei de la Comisariatul Militar. E hărmălaie și hăhăială. Ca și fochistul stabilit ca lunetist în caz de război, grasul de 140 de kile a primit același rol. „Moaaa, m-au pus lunetist! Să vezi ce ți-l mardesc io pă dujman. Ia dă-te mai aproape că nu văd la mai mult de zece metri”, hârâie matahala căreia i s-a făcut deja foame și mângâie afectuos rucsacul cu haleala de acasă.
„Ești bun ca lunetist, tată, nu te vezi deloc”, râde „puștanul” plutonului – ăla de 40 de ani. Omul e mândru pe bune: Pe ecusonul lui scrie ca e administrator de depozit: „Ha, ha...să vedeți ce o să depindeți de mine. Comerț, tată!”.
Un sublocotenent cu față de bunic se uita pe ecusonul lui: „Comandant pluton infanterie. Eu sunt carne de tun”. Pe urmă râde de „șeful de depozit”: „Când pe mine mă lua în armată, tu abia te nășteai”. „Subalternul” îi dă dreptate și se întreabă cum au fost mobilizați oameni de 57 de ani. „E în funcție de grad. Ofițerii pot fi luați și după 55 de ani”, se înfoaie ’lentul în rezervă. Altul cu damf de cocârț are un respect deosebit față de ofițeri: „Ia uite! Slt (sublocotenent n.n), comandant pluton antiblindate. Ooo! Aveți școală, domnule! Pe mine m-au făcut bucătar”.
Batalionul are un sistem pus la punct în privința triajului medical și psihologic. O grămadă de rezerviști pică la testări. Cine nu trece testul primește pătrățel galben pe dosul ecusonului. Sunt destui galbeni și după testarea psihologică. Unul râde de se prăpădește, a citit prima întrebare din chestionar. Ceva de genul: „Ai avut impresia că primești mesaje personale prin intermediul TV, radio?”. A doua e cam la fel: „Ai senzatia că posezi puteri speciale?” . Câțiva fac bășcălie, cei mai mulți răspund serios, unii se încruntă, nu prea știu ce să răspundă. Bucătarul zice că are un prieten care, cu o zi înainte, a bifat că șprițuiește mai mult de trei beri pe zi. Și, cică, a picat testul. Nu se știe unde o zbârcește, dar primește și el galben după „pisihologic”. Iar galbenii nu au drept de utilizare a armei.
Între „militarii adevărați” ai Batalionului nu se râde. Sunt ca la război, dar mai amabili. Motiv pentru „’lentul comandant de pluton infanterie” să ridice osanale: „Organizare perfectă! Nimic de reproșat. Sunteți niște profesioniști”. Ultimul „laborator”, în triajul rezerviștilor, este protecția PSI, unde se predă cursul cum că e neregulamentar să arunci mucul de țigară în rigolă.
„Și mi-a zis nevasta: Nu te duce acolo, n-au cu ce să te îmbrace”
Pe platou, înainte de îmbarcarea ultimului transport spre poligon, au mai rămas vreo două plutoane. Sunt două grupuri - unii cu arme, ăilalți cu mâinile în buzunare. Toți rezerviștii sunt în camuflaj nou, bocancii scârțâie, capelele sunt îndesate pe chelii. „Barim, ne-or lasă ciorapii?”, întreabă unul de la „dezarmați” căruia îi place și materialul tricoului. „Lasă pe dracu. Și soseta e de inventar”, știe un altul tot de la neînarmați.
Ăștia, strânși lângă un chioșc, fumează și se uită chiorâș la „răcanii” care au primit AKM-uri. Nu sunt fericiți deloc: unii au picat la „medicală”, alții la „psiho”. Unul slab, zici că are 70 de ani, în realitate nu a bătut 56. „Am avut viață grea, ce să-i faci”, zice. Discută cu un angajat de la Batalion, și ăsta cu viață grea: „Credeți că în Armată e altfel? Păi, mie, subofițer, îmi dau 480 de lei pentru chirie. Unde să găsesc de banii ăștia. Sunt din Călărași, nu merge nici naveta. Dar ofițerii.... Ei au de la 1.500 în sus. Un general cred că poate să își ia și un penthaus”, e șucărit subofițerul angajat.
În toată colcăiala de camuflaj se distinge un trening albastru. E grasul de 140 de kile, rămas în civil. Armata n-a avut uniformă pentru el, l-au trimis în civil printre „galbeni”. „Lunetist, hă? Auzi la ei, m-au pus lunetist civil. Și mi-a zis nevasta: «Nu te duce, mă, acolo, că n-au cu ce să te’mbrace»”
Pluton de infanterie la urcuș: „Ce să ataci, mă? Ne predăm direct”
Plutonul pleacă din București și ajunge cam pe la prânz pe undeva, prin Prahova, la un poligon de tragere. Unii „au făcut nani” în autocar și le-a mai venit cheful de Armată. De la parcare și până la zona de tragere e cam un kilometru de mers. După o sută de metri apare primul scâncet: „Aoleo, picioarele mele! M-au terminat bocancii ăștia”. Mulți dintre mobilizați – băieți cu bun simț – încearcă să evite noroiul, să nu murdărească echipamentul. Subofițerul de la Batalion care are grijă de plutonul de rezerviști mustăcește pe sub cască. Drumul urcă nițel, trupa gâfâie. „Și dacă ar fi trebuit să atacăm pe aici?”, întrebă unul rupt de picioare. „Hă, hă. Ce să ataci, mă? Ne predăm direct”, crede „șeful de depozit”.
În poligon e ca la expoziție: tehnică de luptă și militari adevărați. Mobilizații se uită cu gura căscată, râd de diferențele „din ’90 și până acum”, pricep puține. La echiparea pentru luptă, rezerva primește cam 15 kile de cărat în plus: casca și vesta antiglonț. Căștile sunt atracția plutonului: nu-s reglate, nimeni nu știe cum să le strângă, cum întorci capul, cum cad peste ochi. O grupă se plânge sergenților de la Batalion: „Cum tragem alea 16 gloanțe, că nu vedem nimic”. Pe aliniamentul de tragere, instructorii insistă ca rezerviștii să nu apuce automatul de țeavă după efectuarea focului către inamic. Risc de arsură. Cu problema căștilor s-a găsit soluția: fiecare infanterist are lângă el câte un sergent cu rol de a ține casca, să vadă recrutul ținta. Tragerea se termină fără incidente.
După „luptă”, plutonul merge la dezechipare și la masă. Un general vizitează poligonul: „Ăsta este rolul mobilizării, să vedem pe cine ne bazăm. Să vedem ce probleme apar. A, că trupa are o vârstă și a obosit la urcare? O să inventăm pentru dumneavoastră un război static”. Rezerviștii ies de la cantina de campanie: „Bună fasolea asta!”. Întoarcerea în unitate se face în liniște. Mulți dintre cei cu păr cărunt au adormit.
Cum ochește un sniper la MOBEX B-IF 25: „Moaa, m-au pus lunetist! Să vezi ce ți-l mardesc pă dujman. Ia dă-te mai aproape că nu văd la mai mult de zece metri”
Citește pe Antena3.ro
