Pogoanele – oraşul agrar unde se echipează maşini de lux

La Pogoanele, un orasel aruncat in Campia Baraganului la distante aproximativ egale de Urziceni, Buzau si Slobozia, mai bine de 90% din locuitori sunt someri sau fara ocupatie. Cei mai multi angajati sunt bugetari: cativa la Primarie, vreo doi la Administratia Fiscala, cativa ramasi pe la Politie, la liceu si la Parchet. Alte doua afaceri stau in calea recordului rusinos de 100% oameni fara loc de munca: o fabricuta ce face jaluzele pentru Audi Q7 si Peugeoturi de lux si o alta care incalta cu bocanci italienii care merg la schi in Alpi. Restul pogonenilor fac agricultura ca la tara si platesc taxe ca la oras pentru cele sase strazi asfaltate, nostalgici dupa vremurile in care la Gara Pogoanele opreau nu doar personale. Din mai 1989, cand localitatea a atins culmea progresului, fiind declarata oras, locul a pierdut toate trenurile schimbarii.

La Pogoanele e vremea gramadi­tului. Siruri lungi de carute trase de cai, cu numar de Pogoanele, se in­si­ru­ie potopite de fan sub soarele ce coa­ce orasul ca pe un spic tarziu. Ti­neri, imbracati cu tricouri cu strasuri, mana caii spre casele din centru. In oras, caii si Daciile vechi sunt bo­li­zii ce mai tulbura aerul lancav. La pranz, orasul e parasit: nici tipenie pe strazi, cele doua umbrelute de la o terasa nu umbresc pe nimeni, iar ma­si­nile sunt aparitii. Hotelul central e o ruina, iar piata – goala. In lo­cul cofetariei din centru se vand acum co­v­­oare. Divertisment la Pogoanele? Nis­te discoteci si cateva carciumi. Ma­gazinele alimentare sunt reperul daca ti se face foame, iar pe post de mall-uri sunt numeroase dughene cu "ori­ce la 3 lei si 80 de bani", ticsite cu maruntisuri si haine de plastic. "Copiii celor care isi permit pleaca din oras. Cei ca al meu raman la mun­ca pamantului. Traim viata la tara cu pre­tentii de oras", spune o femeie blon­da care se adaposteste de arsita in unul din magazine, cautand printre pro­soape de bucatarie. La Pogoanele nu trebuie sa-ti dea prin minte sa te im­bol­navesti: spitalul a fost desfiintat prin 2000 si transformat in camin de ba­trani. Acum mai e doar un dispensar in oras. Daca au vreo urgenta, lo­cal­nicii merg la Smeeni, care, desi co­muna, are spital, sau in unul din cele trei orase mai mari, aflate la distante egale de balta linistii.

In piata noua, dar goala, nea Gigi si-a aliniat trei pepeni si doua borca­ne cu miere. Fluiera a paguba "Du-ma acasa, mai tramvai", desi nici n-a visat vreodata ca in orasul natal va vedea asa mijloc de transport modern. E ad­ministratorul pietei, fost secretar de par­tid pe la Constanta, revenit dupa pen­sionare la matca. "P’istia, asa cum i-am lasat acu’ 40 de ani, asa i-am ga­s­it", zice omul, bucuros de vorba si ca mai vede si altceva in afara de caini in piata. Nea Gigi Raban ne la­mu­reste mirarea ca piata asta, in care se vede ca s-a investit, e goala in mijlocul sap­tamanii. "Aicea doar duminica e via­ta. Cand vin cumparatori din alte lo­­calitati. In rest, oamenii au prin curte tot ce le trebuie, vindem castraveti gradinarului. Anul asta, de exemplu, s-au facut 4 tone la hectarul de grau. Pepeni – cu duiumul, ca in pietele din Buzau toata lumea se lauda ca ar vinde pepeni de Po­goa­nele. De unde? Le vindem aicea pe ni­mic. Noi, pogonenii, comba­tem foamea mondiala", combate aprins in fata tarabelor pustii.

Nu stim de ce-au putut fi atrasi cei doi investitori care au decis sa ridice doua fabricute in oras, dar sigur nu de gandul de a combate macar foamea locala. In 2007 au venit francezii. Si-au zis ca la Pogoanele e loc numai bun de facut jaluzele la­terale pentru Audi Q7 si la Peugeo­­turi. Unul din motive? "Am ales un loc unde mobilitatea fortei de munca e redusa", explica Razvan Georgescu, directorul firmei construite de la zero intr-o hala pe camp. In traduce­re, locuitorii din oras n-au vreun termen de comparatie si n-au incotro, fiindu-le imposibil sa negocieze sa­larii de 700 de lei, pentru ca n-au unde sa munceasca in alta parte. Si-asa, aproximativ 50 de femei, care au lu­crat mai mult in agricultura, au ajuns sa foloseasca utilajele pentru a face in mai putin de 4 minute o ja­luzea pentru o masina de lux. "Mul­tu­mim din suflet administratiei locale pentru sprijinul acordat mediului de afa­ceri", spune directorul ironic. Adauga ca firma momentan isi recu­pe­reaza investitiile facute, dar spera ca in curand sa extinda capacitatea de pro­ductie. Chiar in ziua vizitei noastre, hala era goala, utilajele increme­nite. La sediu, doua masini si un om. Ma­tematica nu prea iesea, dar domnul director, cu scoala facuta la Dacia si Renault, ne-a explicat ca asa e sistemul francez, in august li se da liber muncitorilor in anumite zile.

In oras, la blocuri, apare dupa un timp una din cele doua masini din curtea halei. Se dezleaga necunoscuta ecuatiei si da norocul peste noi s-o intalnim pe sefa de la Resurse Umane, care vine cu alta explicatie pentru inactivitatea din miezul saptamanii: muncitorii au liber, pentru ca firmei ii lipseste o piesa la masini. "Sunt mai multe femei angajate, ca e nevoie de dexteritate. In management sunt doar barbati, eu sunt singura femeie", zice chicotind. Despre angajati adauga ca sunt oameni de inteles si firma are bun renume in oras, da salariile la timp, bonuri de masa.

Despre firma care face bocanci de munte in mijlocul Baraganului nici chiar primarul Florin Du­mi­tras­cu n-are o parere prea buna. "Am avut problema cu ei, ca aruncau gu­noa­iele pe camp. Au facut pana la urma contract cu o firma, sa vina sa le ia mizeria. Salariile oamenilor sunt mi­ci, 300-400 de lei, cand le dau, cand nu le dau, au primit amenzi si de la ITM…", spune primarul. Pe anul acesta, "Pantofiorul Vesel" n-a platit im­­pozitul la Primarie, dar mai are timp.

La firma ridicata intr-un fost CAP, pe un teren cumparat de un italian si inchiriat firmei de bocanci, nu exista nici o placuta si nici un semn la intrare ca aici ar fi vreo societate comerciala. Doamna Mariana, supra­ve­ghetoarea, ne ia in primire, de-abia apu­cam sa vedem vreo 20 de muncitori stand in picioare si taind talpi si sle­fuind bucati de piele. "Avem 59 de angajati, majoritatea din oras. Pri­mii doi-trei ani au fost mai grei, ca oamenii nu erau specializati, acuma merge bine, aproape la fel de bine ca in punctul de la Bucuresti", ne spune telefonic patronul Mircea Sugulea.

In balta linistii, carutele se raresc spre seara. Apar si copii pe ulite, dupa o zi in care majoritatea au muncit. Na­­ta­litatea e singurul lucru care mer­ge brici la Pogoanele, de aceea la toam­na va fi deschisa o noua gra­di­ni­ta. "Ca ce sa faci altceva aici? Mun­ces­ti si stai in casa", rade cu sub­in­teles nea Gigi, pietarul. Majoritatea pus­ti­lor pogoneni au un vis: sa plece din oras si sa castige asa de multi bani, in­cat sa apuce si ei sa incalte, ca turisti intr-o tara straina, bocancii facuti de ma­­mele lor. Sau sa traga jaluzelele de masini scumpe pentru a se apara de soarele arzator din inima Baraga­nului.


Pogonenii fac agricultura ca la tara si platesc taxe ca la oras

Citește pe Antena3.ro

Un gram din această substanță rară costă peste 62.000.000.000.000 de dolari. Este produsă de om și are proprietăți uluitoare