Politist cu sutana pe granita cu Ucraina

Cea mai grea frontiera din punctul de vedere al reliefului este cea dintre Romania si Ucraina, in portiunea in care linia care desparte cele doua state este chiar creasta Muntilor Maramuresului. Aici un om apara tara cu arma intr-o mana si cu Biblia in cealalta.

Acolo unde harta Romaniei se bate-n cui, acolo unde timpul parca a stat in loc si acolo unde romanii, ungurii si ucrainenii traiesc in buna pace, adica in Maramures, am dat intr-o dupa-amiaza racoroasa de vara peste un politist de frontiera. O sa spuneti: ei si? Ei bine, comisarul-sef Ioan Godenca, adjunctul seful Sectorului Politiei de Frontiera "Poienile de sub munte" nu este un politist de frontiera obisnuit decat in timpul serviciului. In martie 2003 comisarul-sef a fost hirotonisit ca preot dupa absolvirea Facultatii de Teologie Baia Mare si examenele de diferenta (Pastorala) de la Bucuresti si Targoviste. Acum este preotul Manastirii "Izvorul Tamaduirii" de pe dealul Hera situata la 1,5 kilometri nord de DN 18, pe Valea Neagra a Petrovei. Locasul de cult, a carui piatra de temelie a fost sfintita in urma cu patru ani, a fost ridicat prin bunavointa preacucernicului staret Aghaton, iar pamantul a fost donat de familia Nicolae Boiciuc din Valea Viseului si de parintii comisarului-sef Godenca. Pictura bisericii a fost realizata de pictorul bucurestean Florin Mihailescu, fost coleg de armata cu staretul Agathon.

SLUJBA BILINGVA. Locul parca este rupt din Rai. De jur imprejur stejarii seculari se apleaca catre oameni incercand parca cu ramurile lor sa-i protejeze. Dar brusc, o ceata pe care aproape ca o tai cu cutitul se lasa peste locasul de cult. Este inainte de sarbatoarea crestina Schimbarea la Fata, zi inchinata Domnului atat de romani, cat si de unguri sau ucraineni deopotriva. Preotul Godenca leapada uniforma politiei de frontiera si imbraca sutana. Incepe slujba. Dintr-o data parca o putere divina alunga ceata laptoasa. Clopotul cel nou, abia adus la manastire, incepe sa bata. Oamenii, cu mic cu mare, vin sa se roage. Aici slujbele se tin in doua limbi: romana si ucraineana. Vin oameni din Bistra, Valea Viseului, Petrova, Rona de sus, dar chiar si din Sighetu Marmatiei, Viseu, Borsa sau Valea Izei.

Manastirea Izvorul Tamaduirii nu este doar un loc unde lumea se strange numai duminica, ori la nunti, botezuri si inmormantari. De cand a fost pusa piatra de temelie a bisericii, calugarii i-au obisnuit pe credinciosi sa traiasca in tihna, sa se bucure impreuna si sa-i ajute pe cei nevoiasi. Asa se face ca toti cei care ii trec pragul sunt invitati de enoriasi si de slujitorii Domnului sa praznuiasca impreuna la aceeasi masa. Fiecare credincios aduce de acasa un kilogram de faina, un litru de ulei, vin, palinca, fructe - toate cele necesare pentru o masa imbelsugata.

Tot aici, la Izvorul Tamaduirii, cei fara de adapost primesc o mangaiere, o masa calda si un pat moale.

PE GRANITA. Inca dinainte de Primul Razboi Mondial, cand granicerii romani nici nu banuiau ca tara va fi rupta in bucati in urma Tratatului de la Varsovia, in Muntii Maramuresului au fost construite eficientele, dar necunoscutele pichete. Atat granicerii vremii, cat si vanatorii de munte special antrenati formau echipe de cercetasi pentru paza frontierei cu Polonia si Cehia. Dupa 1944, cand Rusia a luat cu japca teritoriile din nordul Bucovinei si Basarabiei, o bucata importanta a pamantului romanesc din Maramures a trecut in proprietatea Uniunii Sovietice. A venit si anul 1991, iar aceste meleaguri au ramas straine. Acum, in 2004, varfurile Popivanu, Farcau, Stogu si Budescu strajuiesc o frontiera creata cu mai bine de un secol in urma artificial. Alaturi de albia Tisei acesti munti despart o singura comunitate. De o parte si de alta sunt sate vechi de sute de ani de romani si ucraineni.

PARAGINA. O data cu demilitarizarea Ministerului de Interne si trecerea Administratiei Publice in subordinea acestuia politia de frontiera a inglobat corpul granicerilor, insa granita a ramas aceeasi. Iar pichetele de la frontiera cu Ucraina au fost folosite pana anul acesta de politistii de frontiera. Am vizitat si noi cateva dintre pichetele din Muntii Maramuresului. Unul dintre popasuri a fost obiectivul Capul Grosi. Pe un drum serpuit, cand pe malul stang, cand pe cel drept al paraului Repedea, politistii de frontiera de la Sectorul Poienile de sub munte au dinamitat acum doi ani o stanca pentru a ajunge pe un platou amenajat special pentru aterizarea elicopterelor militare in caz de urgenta. Pe acest drum am mers si noi insotiti de comisarul-sef Ioan Godenca si de inspectorul principal Costel Zara. Doar o masina de teren poate strabate aceste vagauni. Dupa o jumatate de ora, timp in care rinichii nostri au fost pusi la grea incercare, am ajuns la Pichetul Capul Grosi. Un ofiter si un subofiter ne-au intampinat. Colegii lor, patru la numar erau in misiune pe granita. Numai pentru a ajunge in postul de observare de pe creasta acesti politisti de frontiera strabat potecile utilizate din cand in cand si de ursi si presarate din loc in loc de vipere. Noaptea aceste drumuri sunt luate nu la pas, ci "4x4", cu alte cuvinte in patru labe.

Pichetul este o cladire cu un etaj folosita pe vremuri de militarii in termen de la graniceri. Este prevazuta cu dormitoare, sala de sedinte, arest, bucatarie, sala de mese, sala de armament, baie cu boiler pe lemne si magazie. Nu in ultimul rand centrala termica, si ea tot pe lemne. In curte se afla ruinele unor grajduri si padocurile cainilor. Aceasta utilitate a politiei de frontiera a trecut in acest an in proprietatea administratiei publice locale, respectiv a primariei. Din nefericire, primaria nu are bani sa o intretina, motiv pentru care splendoarea de altadata s-a transformat intr-o ruina. Singurii care mai au grija de acest pichet, ca de altfel si de celelalte din Muntii Maramuresului sunt politistii de frontiera de la Sectorul Poienile de sub munte. Pe banii lor proprii, deoarece MAI nu contribuie cu nici un leu. Astfel, politistii de frontiera vor fi nevoiti intr-un viitor nu foarte indepartat sa abandoneze aceste adaposturi, singura lor protectie ramanand doar padurea.

"Mama Rusia + tata KGB= Natasa"

"Vremurile au fost cum au fost in regimul comunist. Am avut de aparat multe obiective, dar am fost obligat sa particip la construirea socialismului. In anii aceia grei mi-a fost dat sa vad si sa cunosc lucruri pe care 90% din cetatenii romani nici nu le banuiau. Ati auzit de casatoriile scrise cu K de la KGB? N-ati auzit… Eu da! Pe vremea aceea ca sa urci in structurile de conducere ale armatei si sa te mentii acolo trebuia sa te specializezi la Moscova. Sau mai rau, in orasul militar. Dincolo de Urali, prin locurile unde doar vantul rece si turbat al Siberiei isi face simtita prezenta, a fost construit un oras in toata puterea cuvantului. Un oras care daca nu ar fi fost fabricat de o minte bolnava ar fi fost chiar o asezare ideala. De ce spun asta? Pentru ca exista tot ce iti puteai imagina: blocuri, parcuri, magazine, scoli si gradinite. Preturile erau simbolice, doar ca sa nu uiti cum poti cumpara ceva cu bani. Numai ca toti locuitorii erau militari, urmariti de alti militari care pandeau cu arma-n mana de dupa un gard ce incercuia orasul. Am vazut acele locuri si mi se parea ca nu numai oamenii, dar si animalele gandeau in stilul militarului sovietic. Erau multi romani, nemti, polonezi si unguri. Mai erau si celebrele Natasa. Acestea erau racolate de KGB din orfelinate, crescute la cele mai bune scoli de spionaj si aduse in orasul militar cu un singur scop: sa suceasca mintile bietilor ofiteri straini. Asadar, la plecare, maistrul Gheorghe, din nu stiu care uzina, si care la plecarea de acasa avea drept studii cu doua clase mai mult decat trenul, se intorcea de dincolo de Urali, in Romania, ditamai ofiterul si bineinteles cu Natasa dupa el. Natasa devenea tovarasa Gheorghe, insa nu renunta la cetatenia sovietica. Am intalnit asemenea cazuri si de aceea stiu ca in fiecare an Natasa (care, asa cum v-am spus, fusese racolata de mica din orfelinatul copiilor fara de parinti) se ducea la mama acasa, care nu era nimeni alta decat Mama Rusia. Aici primea indicatiile pretioase si de la Tata KGB. In primele zile dupa Revolutia din 1989, Natasa a primit o ultima sarcina in Romania. Sa divorteze, sa-si abandoneze familia si sa execute la loc comanda catre Moscova."

AVANSARE

"Pe vremea aceea ca sa urci in structurile de conducere ale armatei si sa te mentii acolo trebuia sa te specializezi la Moscova."

AMINTIRI

"Am vazut acele locuri si mi se parea ca nu numai oamenii, dar si animalele gandeau in stilul militarului sovietic." - Ioan Godenca

PERSEVERENTA

Aplecarea spre credinta si spre propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu pe Pamant nu este un har pe care comisarul-sef Ioan Godenca si l-a descoperit la a doua tinerete. Inca din adolescenta domnia sa a vrut sa se faca preot, dar fiindca locurile la Seminar atat la Timisoara, cat si la Bucuresti erau numarate pe spranceana, in primul an a fost nevoit sa renunte. Viata este plina de surprize. Un an mai tarziu haina preoteasca a fost inlocuita de haina militara. Godenca a absolvit, spre disperarea tatalui sau, Academia Militara specialitatea Artilerie dupa care pasii l-au purtat prin toata tara.

GALERIE FOTO